- Mari păstrători de tradiţie, trăiesc risipiţi prin satele Bucovinei -
Nimeni n-a putut stabili cu exactitate originile neamului huţul. Se pierd aiurea, în urmă cu vreo 2000 de ani. Unii spun că huţulii sunt urmaşi ai dacilor liberi şi c-ar fi fost aici de când lumea, dar influenţaţi apoi de slavi şi goţi. Alţii le zic slavi, veniţi în nordul Moldovei la începutul Evului Mediu. Veniţi, în număr mare altădată, din Pocuţia şi Galiţia, au mai rămas astăzi câteva mii prin toată lumea, dintre care cei mai mulţi trăiesc la noi, adunaţi în triunghiul Brodina-Moldova Suliţa-Izvoarele Sucevei. Din solemnitatea vechii spiţe au mai rămas baltagul - marca etnică huţulă - şi caii ageri, în şeile cărora călăreau altădată regi fără ţară, prin Nordul Carpaţilor.
Ca-n Vestul Sălbatic
Dacă aţi şti cum e să fii purtat sub cetini, printr-o noapte neagră, în trap întins de doi cai huţuli, iuţi ca văpăile, atunci, cu siguranţă, coloana vertebrală v-ar furnica niţel. Sania se balansează în spasme pătimaşe pe jgheaburile - adânci până la piatră - nu prea bine netezite de cu seară, de tractorul cu plug, iar pe la curbe aproape atingi cu cotul neaua înaltă. În faţă, doi flăcăi mari, înveşmântaţi în camuflaj, stau la taifas în goană. În spate suntem noi, "domnii de la oraş", acoperiţi cu pături pe genunchi. Ne temem... puţin. Mergem către Moldova Suliţa, cel mai risipit sat din câte am văzut: 20 de kilometri, cu case ici-colo. Botuş, Benea, Breaza, toate aşezările de pe aici sunt aşa. Au fost colonizate huţuleşte, ca-n Vestul Sălbatic: omul şi-a clădit casa la lizieră, pe vârful dealului său, ca să-l poată supraveghea mai lesne şi ca să poată gândi în tihnă.
Ţarani huţuli, la 1900 Niciodată n-a fost colectivizare pe aici. Ba chiar zic unii că cei de la poalele codrului n-au crescut un porc toată viaţa lor. Îşi iau vânatu
