Vineri  seara. Discuţie aprinsă la un post tv. Tema:   cum să le ţinem piept preţurilor, care tot cresc. O cameră, instalată într-o locuinţă, aduce pe ecran o secvenţă din viaţă. O doamnă, pensionară, trăieşte  doar cu 400 de lei pe lună. 

Sună telefonul la mine acasă. Moderatoarea emisiunii  mă întreabă dacă o pot sfătui pe această doamnă  cum să facă faţă preţurilor în creştere la legume, la gaze, la electricitate. Soţia mea îmi şopteşte cu voce tăioasă: “Ce-i spui? Aminteşte-ţi că mama ta şi mama mea, dacă ar fi trăit, ar fi fost într-o situaţie asemănătoare”. Ce să-i  spun? Nu aveam nici un sfat  să-i dau care să-i fie folositor, şi asta i-am spus… încercând să nu cad în capcana unor judecăţI emoţionale. În platoul improvizat era prezentat un caz greu, selectat din alte câteva milioane de cazuri grele. Cazurile acelor pensionari pe care ţara îi plăteşte pentru munca lor trecută, dar din ceea ce ei primesc acum nu-şi pot achita decât prea puţine facturi, exprimând nevoile lor curente. Asta-i problema, am spus. Iar milioanele de vârstnici cu venituri mici nu de sfaturi cum să-şi drămuiască banii au nevoie, ci de bani mai mulţi. Or, într-o ţară cu 19 milioane de suflete, a şaptea din Uniunea Europeană  după mărimea populaţiei, această problemă nu poate fi  rezolvată  în actualele împrejurări, când numărul celor care fac bani din bunuri fizice şi servicii (şi care plătesc impozite) nu depăşeşte trei milioane şI jumătate. Şi când un inginer dintr-o companie medie, ca să dau un exemplu, nu acoperă decât parţial, din contribuţia lui socială, o pensie lunară de 400 de lei.  Diferenţa fiind achită de stat, printr-un transfer de la buget, poate chiar de la investiţii.                                                                     

Am mai spus că bunăstarea visată o poate asigura numai o pâine mare, îndestulătoare, plămădită de  vreo şase-şapte