Niciodată n-aş fi crezut că nişte vieţuitoare - fie ele pisicuţe, căţei sau păsări - pot fi în stare să alunge singurătatea unui om ajuns la anii bătrâneţilor.
Când singurătatea şi-a pus amprenta pe existenţa ta şi te învăluie ca o carapace, poţi fi sigur că depresia e pe aproape şi, încet-încet, viaţa ta devine un calvar.
Într-o astfel de ipostază am fost şi eu. Şi mă tot gândeam ce soluţie să caut, ca să mă pot redresa câtuşi de puţin şi mă tot rugam bunului Dumnezeu să mă ajute. După un timp, salvarea a venit printr-o conjunctură banală, dar fericită, aş spune eu, când o nepoată de-a mea mi-a dăruit cinci puişori de găină de-o zi, spunând: "Să ai şi tu, cu timpul, un ou proaspăt la masă".
Şi aşa, vrând nevrând, dat fiind şi faptul că sunt un iubitor împătimit de animale şi păsări, am acceptat. Şi povestea pe care o voi relata dragilor cititori ai revistei va fi una simplă şi adevărată.
Mărturisesc sincer că la început am avut o oarecare strângere de inimă, privind la acele gingaşe ghemotoace, în puful lor auriu. Mai ales că, în această îndeletnicire de crescător de găini, eram un simplu ageamiu. Dar, deşi pe alături unii spuneau că-mi voi pierde timpul îngrijind toată ziua de păsări, iar alţii socoteau problema drept o preocupare exclusiv feminină, nu am renunţat. Astfel, cu un "Doamne ajută!" am pornit la treabă. Zilnic mă sculam de dimineaţă, scoteam lădiţa cu cele cinci "păsărele" fiindcă aşa le alintam pentru gingăşia şi frumuseţea lor, le puneam tainul şi apa în două recipiente, după care îmi vedeam de alte treburi. Din timp în timp, aveam grijă însă să le dau de mâncare, fiindcă hrana lor trebuia să fie diversificată şi permanentă.
Uşor, uşor, am învăţat cum trebuie îngrijiţi puii şi în acelaşi timp cum trebuie protejaţi de păsările răpitoare, care mai rătăceau pe deasupra livezii.
Cu fiecare zi, puii mei deveneau
