Dinu Adameşteanu (1913-2004) a rămas în memoria celor care l-au cunoscut ca un personaj de legendă, situat, în imaginarul celor care nu au avut avantajul contactului direct, undeva, la limita credibilului. Știu că mi se poate imputa tonul, frizând exaltarea, cu atât mai mult cu cât între mine şi cel pomenit există o legătură de rudenie. Mărturisesc însă că, dincolo de aceasta, care face ca totul să fie şi mai copleşitor (nu este confortabil să te plimbi prin lume purtând stigmatul înrudirii naturale cu un mit), opera şi personalitatea lui Dinu Adameşteanu continuă să exercite şi asupra mea o fascinație apropiată de miraculos. De aceea îmi stabilesc cu greu tonul, cuvintele şi distanța afectivă, ori de câte ori trebuie să vorbesc sau să scriu despre el. Conștientă fiind că slăbiciunile omeneşti îl vor fi atins şi pe el, nu încetez să mă bucur că a reuşit întotdeauna să le facă față, întorcând către lume fața luminoasă, blândă şi bună a naturii umane. Mai ales acest efort continuu al său îl aşază atât de sus în aprecierea contemporanilor şi îl transformă, sper, într-un model, pentru urmaşi. „Dacoromano per nascita, italiano per elezione, cittadino del mondo per vocazione“, formula care concentrează istoria şi esența personalității sale, este înscrisă pe monumentul său funerar, care străjuieşte intrarea în cimitirul comunal din Policoro.
Dinu Adameşteanu s-a născut, conform actelor de stare civilă, la 25 martie 1913 (de Bunăvestire), în localitatea Toporu, pe atunci aflată în județul Vlaşca, acum ajunsă la limita de vest a județului Giurgiu. O despart 30 de km de drum de țară de oraşul reşedință de județ şi 80 de km de şosea asfaltată, de Bucureşti. Dinu era al şaselea băiat născut în familia preotului paroh Ion Adameşteanu, descendent, în linie paternă, al unei tradiții de slujire a Bisericii care urcă până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. După
