Anul de graţie 1987, la 23 de ani de la venirea la Putere a lui Nicolae Ceauşescu şi cu doi ani înainte de plecarea acestuia spre zidul de la Tîrgovişte, m-a găsit redactor şef al revistei Teatrul.
Efect al scandalului făcut de Tovarăşa într-o chestiune minoră, fusesem mutat, ca redactor şef adjunct al Scînteii tineretului, drept pedeapsă, de la Cultură la Agricultură. Nu mai avea nici un rost să stau mai departe la ziar. În ritmul acesta, ajungeam la Corectură. Astfel că, graţie bunăvoinţei unor şefi de pe la Consiliul Culturii, am ajuns la revista Teatrul.
Încercam din plin împăcarea pe care ţi-o aducea, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, ieşirea din uz.
Trecerea de la un cotidian precum Scînteia tineretului la un lunar şi încă unul de nişă echivala cu mutarea unui ins din Centrul Bucureştiului într-un cătun uitata de lume din Maramureş.
O dată cu trepidaţia Capitalei, dispare şi sentimentul – nu totdeauna neplăcut – al situării în pîntecele clocotitor al faptelor.
Uriaşului timp care-mi revenea acum pentru citit şi scris şi incredibilei linişti sufleteşti li se adăuga sentimentul de enormă depărtare de scena publică a vremii, din nenorocire tot mai monotonă prin ritualurile deja ştiute şi cumplit de plictisitoare ale Cultului personalităţii.
Pe acest fond de indiferenţă faţă de ce se întîmpla la vîrf (renunţasem să mai cred că România ar putea cunoaşte liberalismul comunist al anilor 1965 – 1971 atît de curînd, pentru că Nicolae Ceauşescu nu dădea semne c-ar fi grav bolnav), am primit dispoziţie, în calitate de redactor şef al unei reviste de cultură, să particip ca invitat la Congresul al III-lea al Educaţiei politice şi Culturii Socialiste, care urma să se desfăşoare în zilele de 16-17 august 1987 la Sala Palatului, în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu.
Oftînd la gîndul că voi pierde două zile din viaţă, mi-am luat o carte (s-o cite
