Cînd am intrat eu la facultate, cu vreo 15 ani în urmă, mentalitatea comună în rîndul cadrelor didactice era că studentul este un „învăţăcel“, adică o persoană care încă îşi caută o identitate intelectuală, care încă nu a deprins instrumentele specifice domeniului de specializare, care nu are cunoştinţele necesare pentru a emite puncte de vedere proprii sau pentru a formula teorii. Din nefericire, această mentalitate se păstrează în continuare, deşi tind să cred că există cel puţin 1% cazuri în care ea nu este justificată – fie pentru că există şi studenţi bine pregătiţi, fie pentru că unele cadre didactice mimează competenţa cu ajutorul statutului pe care îl deţin. Ce mă interesează pe mine acum nu este să resping o astfel de perspectivă – fiindcă nu poţi face primăvară cu o singură rîndunică, după cum spune Aristotel –, ci să subliniez că există un deficit de înţelegere a drepturilor de autor în cazul muncii studenţilor în perioada facultăţii, a masteratului şi a doctoratului.

Să începem cu un exemplu: la curs, un cadru didactic îşi expune punctul de vedere cu privire la un anumit subiect şi îşi invită studenţii să îl critice. În dezbaterea astfel iscată, o studentă formulează o critică extrem de bine fundamentată la adresa punctului de vedere emis de profesor şi îl determină pe acesta să-şi modifice radical poziţia. Profesorul nu va scrie un articol pe acest subiect, ci doar îşi schimbă notele de curs. În acest caz, există vreun drept de autor asupra criticii formulate de studenta respectivă? Sînt tentat să cred că nu, de vreme ce nu există un produs final bine definit, o producţie ştiinţifică în care să fie consemnate argumentele prezentate de ambele părţi: nici studenta, nici profesorul nu redactează un studiu.

Cu toate acestea, am putea admite că există o obligaţie din partea profesorului de a recunoaşte paternitatea criticii, în cazul în care a