Dragă "Formula AS",
Sunt una dintre cititoarele permanente ale revistei şi iubesc rubrica dedicată animalelor, pe care o citesc printre primele. La fel ca alţi oameni de suflet, am trăit şi eu întâmplări adevărate, legate de făpturile din preajma noastră, fiinţe care nu vorbesc, dar ştiu să-şi arate iubirea. În amintirea mea au rămas câteva asemenea "nestemate" care îmi luminează trecutul. Am să vă povestesc una dintre ele...
Pe când locuiam la Bucureşti, lucram undeva pe Şoseaua Alexandriei, la două staţii de capătul tramvaiului 2. Într-o zi de început de martie rece şi posomorât, în timp ce aşteptam autobuzul spre oraş, a trecut în viteză, dinspre Bragadiru, un ARO cu remorcă. Din cauza curentului format de viteza maşinii, prelata remorcii flutura disperat şi, la un moment dat, am văzut cum a aruncat ceva pe şosea. Uitându-mă mai atent, am observat că ceea ce căzuse se mişca. M-am apropiat în grabă şi am văzut un pui de găină aproape zdrobit de asfalt. M-am grăbit să îl iau din faţa celorlalte maşini care circulau în viteză şi l-am băgat în mănuşa de lână. Mi-a mulţumit, scoţând un piuit chinuit. Cum autobuzul meu nu mai sosea, am luat-o de-a lungul şoselei, de unde am mai salvat încă doi pui. De unde venea acel ARO şi încotro se ducea n-am aflat niciodată. Ajunsă acasă, le-am făcut puişorilor un cuibuşor călduţ şi moale, într-o cutie. Le-am dat să mănânce, i-am învăţat să bea apă. Ce bucurie pentru copiii mei! I-au adoptat imediat, punându-le la fiecare câte un nume de alint. Iată-mă mamă a cinci suflete! După lecţii, fuga afară cu puii şi tare mândri mai erau şi invidiaţi de toţi copiii din jur, când puii se jucau prin iarbă, şi doar la auzul numelor veneau grăbiţi, li se urcau în palmă şi de acolo pe umeri. Când rămâneau singuri în bucătărie, piuiau de mama focului, chemându-ne.
