Într-un interviu din 1974, ca şi în lucrările sale despre evoluţia civilizaţiei, Norbert Elias vorbeşte, cu un optimism moderat, dar tenace, despre „progresele“ societăţii omeneşti în materie de agresivitate şi violenţă. „Figura“ de contrast este, evident, Evul Mediu, o lume a cavalerilor, aşadar a războinicilor, ale căror ocupaţii curente erau legate de mînuirea armelor: lupte, expediţii de pradă, vînători (de animale sau oameni). Conflictele se aprindeau repede şi se soluţionau prompt: cu cuţitul, cu sabia, cu lancea. Faţă de acest univers, pe care azi abia dacă ni-l mai putem închipui, lumea de azi e o lume pacificată: agresivitatea este ţinută sub control prin riguroase norme sociale şi juridice, prin educaţie, printr-o întreagă ideologie anti-violenţă. Norbert Elias admite, e drept, că progresele tehnologice ale modernităţii fac posibile efecte ale războiului incomparabil mai ample şi mai nimicitoare decît cele ale războaielor tradiţionale. Dar asta nu se întîmplă toată ziua, chiar dacă, în subterana civilizaţiei noastre, pregătirea pentru un eventual conflict este constantă.
Există, totuşi, chipuri contemporane ale violenţei, pe care Evul Mediu nu le putea anticipa şi care, din perspectivă medievală, sînt de o perversitate spectaculoasă, de natură să complice pînă la inexplicabil definiţia termenului „progres“.
DE ACELASI AUTOR Din nou despre colectivism Note, stări, zile Înapoi la colectivism? Portretul artistului la senectute (şi dincolo de ea) Asasinatul în masă de la 11 septembrie 2001, omuciderea multiplă organizată de norvegianul Breivik în 2011 şi isprava sîngeroasă a cecenilor de la Boston nu intră în „canoanele“ violenţei medievale. Moravurile cavalereşti presupuneau, măcar, „virtutea“ conflictului direct şi deschis. Victima şi călăul stăteau faţă-n faţă, afacerea se regla tranşant, sîngele putea să curgă de ambele părţi. Acum, victima
