Bietul elev e muls (el direct sau familia lui) de o grămadă de biruri mai mult sau mai puțin legale. Fondul școlii, fondul clasei, bani pentru uniformă, culegeri, revistuțe, cursuri contracost etc. Zice folclorul contemporan că, de multe ori, unele cadre didactice au – că, deh! – e economie de piață și oareșce comision de la unii furnizori de servicii sau produse. Cash sau în natură, dar sincer, nu am verificat așa nesimțită informație…

Teoretic, elevul e obiectul principal de activitate al școlii dar, în unele cazuri, el e doar o biată vacă bună de muls. Culmea, și într-un sistem care oficial zice ceva de învățământ obigatoriu și GRATUIT până la un anume nivel. Cam tot la fel e și cu pacientul. Degeaba are asigurare, când e pe targă și viața lui e precum jocul în frunze („mă iubește”, „nu mă iubește”) nu mai comentează și, de voie de nevoie, plătește și medicamente, și materiale, ba și instrumentar medical. Că trebuia să le aibă gratuit e altă poveste și, dacă scapă cu viață, dă și un premiu la doctor, că așa e tradiția.

Mai are pacientul sau familia vreun ban? Nu-i bai! Pe lângă spitale înfloresc afacerile tip bișnițăreală – comercianți volanți cu dulciuri de la unguri, vânzători de pijamale (de nylon dar cu preț de bumbac). Toți (inclusiv patronașul care vinde la automat cafeaua la suprapreț) au un scop clar: să ferească pacientul și aparținătorii să plece cu ceva bani prin buzunare, Doamne ferește de vreun trăsnet! Dar și patronii sunt mulși de zor. Taxele se înmulțesc (ca număr și ca valoare) de pe pe marți pe miercuri. Statul trebuie să facă rost de bani pentru panseluțe sau pentru sporuri date nepoților cu jurământ de funcționari. Ce dacă mai zice Curtea de Conturi că unele cheltuieli sunt nelegale, până zice Curtea băieții deștepți de prin administrații locale trebuie să aibă ce cheltui.

Și uite-așa biet românul, mai amărăștean sau cu cardul