Pentru că influenţa culturală a Occidentului s-a dovedit copleşitoare după revolta anticomunistă din ‘89, ne-am lăsat confiscaţi de industria comercială a Crăciunului, ca principală sărbătoare creştină a spaţiului apusean. Învierea Domnului, sărbătoarea majoră din creştinismul răsăritean, a rămas oarecum „singură“, în limitele filetiste ale Bisericii Ortodoxe Române.

Fiind Învierea evenimentul mistic fun­da­mental al religiei creştine, nimeni nu se mi­ră de centralitatea sa în cultul liturgic, dar şi în cultura noastră, europeană. E cu siguranţă (statistică) tema cea mai abun­dent evocată, descrisă, ilustrată sau co­men­tată. În textul Noului Testament, în scrierile patristice, în evoluţia ulterioară a teologiei orientale sau occidentale, în ico­nografie şi pictură, cu ajutorul sau ostili­tatea filosofilor, din tată în fiu, din ge­ne­raţie în generaţie. Şi sub toate aspectele ima­ginabile: de la exegeza, filologia şi ar­he­ologia biblică, până la... „sindonologie“ (e vorba despre „discursurile“ de orice fel consacrate Giulgiului de la Torino!). De la abordările dogmatice sau poetice, până la cele antropologice şi sociologice. Faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pe Cruce şi a „înviat a treia zi“ – după Scripturi – es­te, în definitiv, axa Noului Timp, matricea civilizaţiei în care trăim, cu tot cu afir­ma­ţiile şi negaţiile sale despre esenţa, ade­vă­rul sau grozava mistificare a Revelaţiei creş­tine. Teodrama pascală a lui Iisus Hristos configurează trama sensiblităţii noastre, ba­za noastră patrimonială, leagănul idei­lor prin care descifrăm lumea, condiţia uma­nă, sensul istoriei sau eşecurile şi trium­fu­rile valorilor prin care ne articulăm iden­titatea. Istoricitatea Răstignirii e certificată nu doar evanghelic. Textul lui Tacitus, An­na­le, XV, 44,3 atestă, extra muros Eccle­siae, soarta concretă a Celui care a fost, pentru elita greco-romană a