Nu ştiu domniile voastre cum vă amintiţi de „ziua-Ntâi de Mai”, dar oricât am căuta în memorie o ploicică iute de primăvară, care să ne-alunge de la picnicul tradiţional la iarbă verde (ţinut, într-o vreme, după la fel de „tradiţionala” defilare de 1 Mai), nu găsim un astfel de „suvenir”... Semn că - de-i zicem Armindeni, de-i zicem „1 Mai muncitoresc” – vechea credinţă că Sfântul Irimia păzeşte ziua de ploaie (de unde-ndemnul de-a ieşi fără grijă în mijlocul naturii) rămâne valabilă şi în spaţiul laic.

Despre Ziua Muncii ştim mai toţi câte ceva. Despre Armindeni – revenit, ca pretext al grătarelor de fiecare întâi mai, în România post-decembristă - ştim mai puţine. De-aceea, o să pornim povestea de aici. De la ziua Sfântului Irimia (altul decât Irimia acela de-a dat cu oiştea-n gard!), cel care avea darul proorociei şi era serbat la fiecare început de Florar. Unele cutume ale lui se suprapun peste cele ale Sângiorzului, ori ale Sângiorgiului (Sfântul Gheorghe), sărbătorit cu o săptămână înainte, care la rândul lor se suprapun peste serbările mai vechi, păgâne, ale Cavalerului Trac. Și ne referim, aici, în primul rând la o serie de obiceiuri legate de începutul anului agricol, de relaţia omului cu natura explodând de verde, de floare, de parfumuri... Iar dacă vom căuta în pagina de dicţionar etimologia cuvântului „Armindeni”, vom afla că el „se trage” din sintagma slavonă pentru „Ziua lui Ieremia” – „Ieremii-dini”.

Banul Ghica, Vodă Ipsilanti şi alţii asemenea. ..

De prin cărţile şi ziarele vechi am adunat câteva mici istorii legate de Armindeni... În „Istoria fondării oraşului Bucureşti”, Nicolae Vătămanu istoriseşte despre ziua de Armindeni când dumbrava (ori codrul) de la Băneasa se umplea de boieri şi cucoane, „ieşiţi” în natură, să se bucure de parfumul de „verde crud”, „de mugur alb şi roz şi pur” (cum avea să spună, mult mai târziu,