Am ascultat pe un canal autohton o emisiune cu un prezentator – care, la fel ca mai toţi prezentatorii de la noi, are nevoie de lecţii de dicţie – în care trei invitaţi: un mini-revoluţionar de la marea răfuială din ianuarie 2012, o domnişoară ONG-istă trecută de prima tinereţe care a declarat că ea nu face lucruri pentru bani, ci din pasiune (mă voi abţine), şi un măreţ parlamentar de la noi, mult prea cunoscut în ultimul timp – dezbăteau problemele societăţii româneşti şi ale becisnicei forme de guvernământ, sta-i-ar drobul şi pasca în gât de organizare statală.

După ce au decis oarecum de comun acord că cea mai mare calitate a românului este creativitatea, într-adevăr, cine s-a mai gândit până acum să bea spirt prin pâine şi să facă rachiu de pufoaică, au decis să continue cu stabilirea problemelor societăţii. După tradiţionalele violenţe domestice, lipsa de motivaţie şi negativitate, s-a decis că problema majoră din România este lipsa de dialog. Lipsa de dialog dintre societate şi guvern, dintre oameni şi instituţii şi faptul că aleşii noştri nu pleacă urechea la ce are de spus societatea civilă, cetăţeanul, omul în măreaţa lui desfăşurare de 18 milioane sau câţi om mai fi rămas după exodul latino-căpşunesc.

Cu o zi înainte să urmăresc această dezbatere drăguţă, politically correct, decentă şi foarte idealistă în scopul ei, de altfel, am mers cu trenul cale de şapte ore dinspre Capitală înspre dulcea patrie a Moldovei. La clasa I. Am comis această aroganţă de a plăti în plus, în speranţa că măcar nu îmi disloc spondiloza în scaunele mărime XS de la clasa a doua şi că nu am senzaţia că spaţiul dintre mine şi colegii de vagon este la fel de mare precum cel dintre doi liceeni amorezaţi pe după colţul blocului. Stând pe locul meu deloc comod care a costat 140 de lei la Inter Regio, vizavi de un domn îmbrăcat cu pulovăr la cele 30 de grade afară şi care