Nu, nu poţi să transmiţi starea cu totul specială pe care o ai când păşeşţi într-o mănăstire, aşa cum mi s-a întâmplat mie când am trecut de porţile Mănăstirii Văleni. Orice ai spune, te infunzi în clişee, foloseşti nişte cuvinte ori compromise, ori prea tocite, ori insuficiente.
Degeaba aş scrie eu aici de curăţenia şi de curăţia incredibilă a locului. Degeaba aş lăuda calitatea umană a maicilor de acolo, în zâmbetul cărora regăseşti dragoste şi simplitate. Degeaba aş descrie bucuria şi liniştea pe care ţi le dau locul acela. Lucrurile ăstea s-au spus şi se tot spun când e vorba de spaţii cu o anumită încărcătură spirituală, aşa că au ajuns să fie golite de sens.
Pot doar să povestesc fapte.
Am plecat dintr-un oraş isteric, plin de claxoane, sirene şi cauciucuri scrâşnite. Când am reuşit să ies, în fine, din Bucureşti, fierbeam deja. Era cald, aglomeraţie şi avusesem parte de vreo câţiva idioţi care îmi tăiaseră calea sau care depăşeau coloana de maşini cu tupeu, pentru a ţi se băga moţ în faţă. Apoi, pe autostradă, am dat desigur de alţi câţiva zmei ai volanului, numai buni să le adresezi vorbe dulci.
Faci eforturi să-ţi păstrezi calmul, că nu e indicat să-ţi pui mintea cu toţi nebunii, ca să nu mai vorbim că hârjonelile pe autostradă pot fi mortale, şi te consolezi că vei ajunge în satul bunicilor tăi, în nordul judeţului Argeş, unde vei găsi liniştea. Până acolo, vei mai avea de înfruntat drumul plin de gropi dintre Piteşti şi Curtea de Argeş, dar treci, cu răbdare, şi peste acel obstacol.
Partea proastă este însă că, ajuns în satul la care visai, aflat în creierii munţilor, găseşti vreo două pensiuni răsărite în peisaj de la care răsună manele în difuzoare şi un râu, ce traversează satul, plin de gunoaie şi de peturi. Nu te aşteptai să fii întâmpinat de ţărani îmbrăcaţi în port popular şi de susur curat de izvoare, dar asta parcă e
