Deschidere de an școlar. O sală de festivități modestă, cu podeaua din ciment. Scaune din placaj, cafea, croissante. Profesori și femei de serviciu de toate culorile. Directorul are un costum negru, un clipboard de aceeași culoare și vorbește la microfon: "Nu mai sîntem un liceu clasic. Sîntem un liceu-pilot și trebuie să ne mîndrim cu asta. Ocazie de a experimenta noi direcții pedagogice, mergînd înapoi la tradiție prin introducerea uniformei obligatorii pentru elevi".

Așa începe filmul* lui Ozon și e deja clar ce fel de umor conține el. Pista socială e însă falsă. Și asta pentru că egalitarismul despre care vorbește mai tîrziu directorul nu e decît o ficțiune. Noi, unii, o știm foarte bine, iar ultrașii lui Hollande o vor afla și ei, mai devreme sau mai tîrziu. Important e că aproape tot ceea ce urmează – matematică, baschet, mîncare chinezească sau sex – e literatură. Narațiune, mai exact, dat fiind suportul de celuloid al poveștii și preocupările regizorului-scenarist François Ozon. Care avea deja la activ un film despre cît de greu se scrie un roman care depinde de niște femei ca Charlotte Rampling și Ludivine Sagnier (Swimming Pool, 2003).

Ce se-ntîmplă aici, în afară de tolănelile plictisite ale unei MILF pe nume Esther (Emmanuelle Seigner, soția lui Roman Polanski, pe care o știți din Bitter Moon)? Monsieur Germain (Fabrice Luchini), un profesor liberal de literatură franceză care l-a frecventat asiduu pe Schopenhauer, descoperă într-o mină de imbecilitate juvenilă un diamant neșlefuit pe nume Claude (Ernst Umhauer). Un puști sclipitor care începe să-i povestească în scris cum se insinuează el în familia aparent fericită a unui coleg de clasă. Observînd că există potențial și talent literar, proful (un scriitor ratat, dar un cititor lucid) decide să-l școlească intensiv pe adolescentul de 16 ani care pare interesat exclusiv de mama colegului