Mi-am făcut un bun obicei, încă de pe vremea cînd, tînăr fiind, venisem în Bucureşti ca ziarist, de a umbla, în timpul meu liber, pe străzile Capitalei, însufleţit de o curiozitate pe care aş numi-o, de prozator rus: Curiozitatea de a descoperi, nu fără jubilaţie, lucruri interesante într-o realitate ce pare, la o privire superficială, de o banalitate evidentă.

Sub puterea acestui obicei, am luat-o într-o zi de week-end pe strada Dionisie Lupu, nu departe de Piaţa Romană.

Pe această stradă, pe partea stîngă, călătorul dă cu privirea, la numărul 46, de o clădire surprinzătoare prin măreţia-i ambiţioasă, de palat cu turnuleţe. (foto)

Din curtea vegheată de o persoană amabilă sau urîcioasă (eu, care am fost de două ori, am dat peste amîndouă variantele), călătorul poate intra, urcînd o scară majestuoasă, în încăperi înalte, cu un lux ghicit ca desfătîndu-se odinioară, cînd clădirea era casă de locuit şi nu instituţie, ca acum.

Cadrele didactice din Bucureşti n-au nevoie să întrebe despre ce edificiu e vorba:

Aici se află Casa Universitarilor din Capitală.

Amatorii de evenimente de tip bairam – nunţi, botezuri, tăierea moţului, aniversări zgomotoase de zile de naştere – n-au nici ei nevoie de informaţii suplimentare:

Ştiu că aici e un restaurant care găzduieşte petreceri cu lăutari.

Inşi ca mine, ajunşi pe Dionisie Lupu în căutarea Bucureştiului interesant, ba chiar senzaţional, simt nevoia să afle despre ce clădire e vorba.

Pe peretele dinspre stradă, depărtat de gard, Primăria a plantat o plăcuţă.

Acea plăcuţă, pe care o poţi întîlni pe anumite clădiri din Bucureşti ( rezultat al unei acţiuni prin care Primăria a vrut să concureze, fără succes, faimoasele vîsle din Paris, veritabile lecţii de Istorie), pentru a semnala un monument istoric.

Cum se întîmplă însă cu multe clădiri din Bucureşti, textul – pu