Orgoliile soteriologice s-au potolit, artiştii nu mai pretind că descoperă un cifru artistic universal. Fiecare produce remix-ul său propriu şi oricare artist trebuie judecat în funcţie de propriile lui premise. Nu cred că e cazul să ne dăm cu părerea în legătură cu dubiile artiştilor, fiecare îşi gestionează după puterile proprii finul balans dintre proiect personal şi prezentare publică. Interesant este de privit sistemul care promovează arta şi care e format din 4 actori: galerii, muzee, colecţionari şi bienale. În România există vreo 7 galerii ce promovează arta contemporană, doua bienale (erau chiar trei într-o vreme: Periferic la Iaşi şi două la Bucureşti) , un muzeu de artă contemporană şi probabil vreo şase colecţionari constanţi. Sistemul este la început şi se poate spune că în România avem mai degrabă probleme de parcurs decât dileme. E hilar faptul că bienalele româneşti sunt în acelaşi an sau că muzeul de artă n-are nici cea mai vagă determinare în a-şi construi o colecţie credibilă. Galeriile sunt puţine dar destul de energice şi vizibile pe plan internaţional. Colecţionarii sunt încă la început şi colecţionează într-o prporţie covîrşitoare doar artă românească. Lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel în spaţiul vest-european şi american. Acolo apar dilemele specifice unui mediu al abundenţei de ofertă. Mai precis, cum mai poţi produce un şoc cultural în condiţiile în care numai în New York sunt peste 1000 de galerii de artă? La o astfel de inflaţie de galerii, niciun critic, oricît de dedicat ar fi, nu poate acoperi întreaga ofertă de vernisaje. În România, fiind puţine galerii, mediul privat trăieşte o adevărată emulaţie. Fiecare expoziţie are un feed-back din partea presei de specialitate, ce-i drept, pe cale de dispariţie în cadrul cotidianelor. În SUA, o recenzie într-un ziar de specialitate valorează ca o certificare şi e foarte dificil de obţin