„Sunt fiu de învăţător şi dragostea de şcoală am învăţat’o, dar, din familie. Tata, azi pensionar, a oficiat pe altarul şcoalei 38 ani ne întrerupt. Atunci când am terminat cursul primar s’a pus pentru prima dată problema viitorului mieu, am cerut cu insistenţă părinţilor să fiu trimis la o şcoală normală. Să fiu învăţător era pentru mine un ideal prea de tot frumos.“ – aşa îşi începe bunicul un text scris în 1943, peste care am dat de curând.

Apoi, îşi trece în revistă activitatea. Poate părea ceva banal, dar pe mine, unul, m-a dat gata. Şi asta nu numai fiindcă există o legătură de sânge între noi. Textul stă mărturie pentru dăruirea cu care-şi făceau cândva datoria unii români. Bunicul scria cu o adevărată pasiune despre ceea ce făcea, iar sentimentul datoriei era aproape religios la el.

De exemplu, după absolvirea Şcolii Normale, a fost repartizat la şcoala satului său natal. Iată cum nota acest lucru: „La şcoala satului mieu mi-a fost dat să am primii fiori ai intrării în carieră. Păşeam ca învăţător acum în aceeaşi clasă în care cu 9 ani în urmă fusesem elev. În fiecare din cei 45 de elevi ai claselor încredinţate mie mă priveam pe mine şi pe micii miei colegi de odinioară. Şi era firesc să simt pentru ei o dragoste de frate. Puneam în munca aceasta de luminare şi educare a primilor miei şcolari nu numai dorul tineresc al intrării în carieră şi dragostea de cei mici, dar şi ambiţia de a realiza ceva prin care să dovedesc satului mieu toată iubirea şi tot interesul ce-i port.“

Apoi a fost transferat cu postul în alt sat, dar şi acolo şi-a făcut la fel datoria. A renovat clădirea şcolii afectată de cutremurul din ’40 sau s-a implicat în viaţa comunităţii. („Lipsurile materiale atât de mari în acest sat mai ales în privinţa hranei am căutat să le micşorez pe cât posibil, înfiinţând prima cantină şcolară în acest sat, la care luau masa de patru or