Inima României a rămas în afara oraşului. Agricultura şi oamenii ei, fermieri sau simpli ţărani, reprezintă nu doar „talpa”, ci şi baza ţării.

Suntem, cred, statul cu cel mai mare procentaj de populaţie rurală din Uniunea Europeană. Din păcate pentru cei mai mulţi trăitori la sat viaţa nu-i în niciun caz bucolică. E aspră.

Lipsită de elemente de infrastructură elementară şi de sprijin. Cu toate acestea, agricultura este invocată cel mai des când se vorbeşte despre creştere economică şi strategii de viitor.

Avem chiar şi un comisar responsabil cu agricultura. Dacă domnul Cioloş ar putea de la Bruxelles să rezolve măcar problema ploilor ar fi minunat, dar nu cred că o are în job-description.

Îmi închipui ce părere ar avea Ilie Moromete, personajul lui Marin Preda, despre realităţile de la ţară. Probabil că nu lipsa de confort „urban” l-ar deranja foarte tare. Mai degrabă s-ar întreba, dând dovadă de o analiză de bun simţ, de ce se cheltuie atât pentru nişte autostrăzi pe care nu le vede nimeni şi nu pe un sistem de irigaţii. Paparudele fac şi ele ce pot, dar nu te poţi baza pe serviciile lor la nesfârşit. Babele care mai ştiu rugăciunile pentru alungarea secetei s-au rărit. Lui Moromete nu i-ar mai rămâne decât să privească buimac cum i se împuţinează recolta la pogon.

O agricultură atât de dependentă de capriciile vremii nu poate creşte sănătos. Nu poate fi planificată cum trebuie. Nu poate fi finanţată cu succes. Nu poate fi administrată eficient. Stă la mâna intermediarilor. Este vulnerabilă la importuri. Evident că samsarii de toate felurile nu au niciun interes ca alde Moromete să producă şi să vândă profitabil. Ei ce-ar mai câştiga?!

Colectorul de taxe nu a fost niciodată pe placul lui nea Ilie. Banii de „fonciire” iau dat mereu bătăi de cap. Dar o agricultură nefiscalizată e cu dus-întors. Nici nu te omoară, nici nu te lasă să tră