Acum cam zece veri, dintr-o Atenă toridă, înroşeam telefonul cu număr de Grecia al lui Sânmărtean şi pe cel cu număr de România al lui Victor Becali, care-l impresaria atunci şi care tocmai îi mijlocise transferul la Panathinaikos. Nu mă fâţâiam prin Plaka şi prin Piaţa Omonia strict pentru Sânmărtean, dar dacă tot eram acolo, n-ar fi stricat un interviu cu un tânăr de 23 de ani luat de un mare club direct de la provinciala şi nesemnificativa Gloria Bistriţa.

Victor Becali, aflat la Bucureşti, mă asigura că-l convinge el pe Lucian să dea interviul. N-a reuşit şi n-am reuşit, întorcându-mă acasă încurcat rău, străduindu-mă în zadar să pricep de ce un tânăr aflat pe val evită cu atâta înverşunare mediatizarea.

A fost un episod straniu, dar el defineşte şi explică traseul aproape indescifrabil al acestui mare talent pe care în 2002 Hagi îl compara cu Platini. În şase ani de carieră în străinătate, Sânmărtean n-a adunat 50 de meciuri oficiale. Mult timp accidentat, părea să se stingă şi să nu mai ajungem în acest mai 2013 să scriem despre posibila mutare a sa de la Vaslui la Steaua ca despre transferul anului.

Citind ultima sa declaraţie (între timp Lucian a devenit mult mai comunicativ, definindu-se ca un tip cu personalitate, încăpăţânare şi opinii ferme), există tentaţia perplexităţii. El spune că nu-l interesează Liga Campionilor, ci doar banii, ceea ce poate părea halucinant în gura unui fotbalist obişnuit. Dar în gura unui tip de 33 de ani, care a reapărut la rampă după 30, după ce a cam stat ascuns între 24 şi 29, propoziţiile capătă nuanţe mai uşor de înţeles.

Ajungând la Vaslui la 30 de ani şi făcând trei campionate excelente, probabil că Lucian şi-a dat seama că, dacă ar fi fost mai norocos, ar fi putut câştiga în carieră mult mai mult. Platini de România, ediţie 2002, patent Hagi, a devenit târziu, abia în toamna operei sale pe g