Spitalele de boli nervoase au ajuns, în România anului 2013, instituţii ale groazei, unde pacienţii sunt trataţi mai rău decât în epoca medievală. Spitalul de psihiatrie Eftimie Diamandescu, din comuna ilfoveană Bălăceanca, este un exemplu grăitor despre cum e privită nebunia în societatea noastră. Mizerie şi umilinţă. Spitalele de boli nervoase au ajuns, în România anului 2013, instituţii ale groazei, unde pacienţii sunt trataţi mai rău decât în epoca medievală. Spitalul de psihiatrie Eftimie Diamandescu, din comuna ilfoveană Bălăceanca, este un exemplu grăitor despre cum e privită nebunia în societatea noastră. Mizerie şi umilinţă.

Poarta ruginită din fier a spitalului din Bălăceanca se deschide greu, ameninţătoare, purtându-ne într-o lume ascunsă de ochii majorităţii. Un univers plin de durere, de speranţe spulberate, de chinuri interioare.

Faci primul pas şi timpul se opreşte brusc. Limbile ceasornicului o iau la vale. Ghereta portarului nu a depăşit condiţiile anilor ’90. Acelaşi sistem prăfuit de înregistrare a vizitatorilor. Eşti trecut într-un catastif murdar şi eşti invitat să aştepţi o infirmieră care să te conducă unde ai treabă.

Primii care află de venirea ta acolo sunt bolnavii internaţi. Ţigări, atât vor. Moneda oficială în puşcării şi în spitale de boli psihice. Insistenţa lor te înspăimântă, însă primeşti asigurări de la portar că pacienţii sunt inofensivi: “Aşa fac ei”.

Saloanele arată ca după război

Într-un final, apare infirmiera. Filele din calendar mai dispar şi iată-ne în anii ’80. Aceeaşi privire mieroasă, plină de subînţeles: “Vă ajut dacă sunteţi drăguţi”.

Şi suntem. Halatul ei e viu şi înghite hulpav o bancnotă de 5 lei. Brusc, bolnavii din jurul nostru sunt împrăştiaţi printr-un gest categoric al mâinii. Ceasul mai muşcă puţin din timp şi ne aruncă prin anii ’40. Camera de gardă. Uniforme murdare, pijamale rupt