Eroismul meu, sau poate apoteoza superficialităţii, este de a mă lua aşa cum sunt.
Dintr-un complex de împrejurări, suntem pe cale să luăm o hotărâre de neluat. Să ne ducem să le vedem, pe Corina colo, pe Alexandra dincolo. Geamantane, aeroporturi… Mă gândesc de două ori şi ca să mă duc până la colţ.
Am apucat în sfârşit zilele fericite când nu mă mai apasă nimic. Nicio obligaţie, niciun „proiect”. Lucruri de felul ăsta: „Păi, ce să iei ? Ia şi tu pâine, nişte iaurt, ia şi un ulei…” Nu mai mult.
Mi se întâmplă să-mi vină în casă – ori dau eu însumi de ele, din întâmplare, pe câte un raft – cărţi despre care îmi spun că ar cam trebui să le citesc. Prin urmare, le adun într-un loc anume, un intrând al bibliotecii, lângă canapeaua pe care îmi fac veacul. Îmi place să le ştiu acolo. Azi aşa, mâine aşa… Până când, într-o zi ca oricare alta, îmi zic ia să vedem ce avem noi aici. Le iau în mână pe rând, le cântăresc, le întorc pe faţă, pe dos şi, fără multă vorbă, că nu vorbesc de unul singur, le apuc pe aproape toate şi le duc în pod.
E curios să aibă atâta chef de viaţă un om pe care nu-l atrage mai nimic.
Slavă Domnului, am ajuns la vârsta când pot arde gazul fără să mă simt vinovat. Aşa că-i dau cu tifla inconturnabilului supraeu posomorât.
Am de scris patru pagini de proză belferistică în cam zece zile şi-mi tot spun, degeaba, astăzi mă apuc.
E dimineaţă, stăm de vorbă despre programul săptămânii. Adică, ce ar fi mai important de făcut. La capăt: „– Deci, ce am hotărât ? – Păi, am hotărât că nui nimic de hotărât.”
Bunăstarea vieţii atârnă, la vârsta asta, de un fir. Aşa cum mă mir că reuşesc copiii să crească mari cu toată fragilitatea care-i expune la felurite accidente, ştiu că în orice moment pot fi smuls de felurite cauze din confortul mulţumirii de a trăi
