Discret, pe 20 mai, la sediul PNȚCD din piața Rosseti, s-au celebrat 99 de ani de la nașterea lui Corneliu Coposu. Prilej de comparații și speranțe. Pentru mulți, vremurile de acum seamănă cu începutul anilor 90. Sursa: CODRIN PRISECARU
Atunci, o putere care nu se rupea de comunism, masivă, sigură pe ea, în deplină complicitate cu defectele națiunii, sfida o oarecare opoziție, spartă în grupuscule fără mare relevanță induviduală. Seamănă, nu? Coposu a avut intuiția corectă: doar unirea într-o mare Convenție a tuturor acestor grupuscule politice, civice, intelectuale va putea învinge democratic pe neo-comuniști. A avut și strategia corectă: unirea putea fi făcută de el, tocmai pentru că nu cerea nimic pentru sine. Nu vroia să fie nici președintele României, nici prim-ministru, nici șef, nici șefuleț. În plus, avea toată autoritatea morală necesară să conducă procesul de unificare. Dar, mai ales, a avut tăria să creadă fără rest că el este de partea bună a istoriei, deși, înfuriat de bezna care-i stăpînea sufletul, poporul l-a urît, l-a huiduit, l-a ponegrit. Credea! Aici e diferența dintre el și orice alt lider sau lideraș al dreptei de azi. În timp ce Coposu credea, președinții dreptei de azi vor.
Concluzia imediată este simplă: nu mai avem pe nimeni așa cum a fost el. Erou cu adevărat, în politica românească a unui secol deja încheiat, în care eroii îi numeri pe degetele de la o mînă. Doar că vremurile se cer a fi privite mai răbdător. N-a fost răbdarea una din marile lecții pe care Corneliu Coposu le-a dat românilor?
Pe la începutul anilor 90 exasperarea era cam aceeași. Așa cum dreapta se tînguie astăzi că n-are prezidențiabil, că n-are lider, că n-are factor de coagulare, nu ne tînguiam la fel acum 20 de ani? Ca și acum, jucam pasionați jocul cu fatalitatea, cam cum se joacă jocul cu mărgele de sticlă într-un roman faimos. Exerciț