O poveste reală despre ultimele zboruri interne pe care le-am avut în compania companiei naţionale de transporturi aeriene. Zbor destul de mult pentru un băiat născut pe baltă şi ca orice zburător profesionist am ideile mele fixe când vine vorba de companii aviatice. Întotdeauna mi-a plăcut Air France şi KLM pe curse intercontinentale în detrimentul celebrelor scaune Recaro de la Lufthansa, aşa cum British – ul mi-a dat sentimentul de siguranţă pe care nu l-am avut niciodată la Alitalia sau Iberico.

Taromul însă a ocupat mereu primul loc în topul preferinţelor mele când venea vorba de zboruri continentale şi locale. Nu ştiu să vă spun de ce, probabil şi pentru faptul că am zburat cu el încă din fragedă tinereţe. Îmi plăceau stewardesele, îmi plăcea faptul că aveam tot timpul hartă de zbor pe display-uri şi mai cu seamă îmi plăcea mâncarea. Pe Tarom se mânca cel mai bine din Europa, aveai vin la discreţie, bere la fel… în anii 90 i se mai spunea şi bodega zburătoare pentru că a fost una dintre ultimele companii pe care se mai fuma, era un fum în spate de-l tăiai cu cuţitul ( cuţit cu care de altfel nu puteai să treci de control), băutură, ţigări, tacâmuri metalice, stewardese cu glas cristalin… paradis. În anii 2000 Taromul şi-a creat imaginea de companie decentă, serioasă cu curse bune şi servicii pe măsură. Una peste alta întotdeauna mi-a făcut plăcere să zbor cu ei şi nu din patriotism. De vreo doi anişori lucrurile însă nu mai sunt ce au fost. Primul semn de întrebare (mare) a fost în momentul în care au schimbat cafeaua la filtru cu un pahar de apă fierbinte si un plic de ness. A fost ultima oară când am băut cafea pe Tarom. Şi ce poate fi mai frustrant decât să nu bei o cafea în timpul zborului. Mă rog, am continuat să zbor cu ei atunci când aveam ocazia dar nu am mai căutat înadins să fie cursele lor.

În ultimele săptămâni însă a trebuit să fac d