Suntem într-un moment istoric de reaşezare a lumii. Globalizarea afec­tează sistemul de valori, cultura este în schimbare dramatică, universul informa­ţional este de nerecunoscut pentru cei ce se apropie de senectute. Toate se regândesc, se descoperă alte raţiuni structurale, administrative şi funcţionale, inclusiv în învăţământ. În România, învăţământul general îşi caută de 20 de ani făgaşul, forma şi funcţia optimă. Se pare că nu le-a găsit. Învăţământul medical s-a dovedit a fi conservator şi a schimbat doar câteva etichete: nursă (fără gen masculin!) pentru asistentă şi rezident pentru secundar. S-a considerat că etichetele sunt suficiente pentru a da naştere unor valori. Şi în învăţământul medical postuni­ver­sitar s-au schimbat etichetele: au apărut centrele organizatoare de studii doctorale, adică o structură adminis­trativă care centralizează conducătorii de doctorat şi doctoranzii, taxându-i. Pro­fesorii sunt folosiţi de-a valma pentru activităţile universitare şi cele post­universitare, în funcţie de necesităţi. Deşi între cursurile dedicate studenţilor şi cursurile dedicate rezidenţilor sau cele dedicate doctoranzilor şi conducerii unui doctorat este o mare diferenţă. Diferenţă care necesită niveluri profesionale şi de experienţă, în respectiva disciplină medicală, foarte diferite. Similară dife­renţei dintre profesorii de mate­matică care predau în şcoala gimnazială Publicitate , cei ce predau în liceu şi cei care predau studenţilor. Sunt, aproape, specializări diferite. Aşadar, nivelul şi metodologia de predare trebuie să fie foarte diferite şi în învăţământul medical universitar şi în cel postuniversitar. O diferenţiere palidă a lui deja există. Dar mai multă claritate a departajărilor ar fi benefică, desigur în cadrul facultăţii, ca departament postuni­versitar. Departajarea cea mai importantă ar trebui să apară între cele două categorii de profe