Trebuie să recunosc că, deşi „resimt” un sentiment de simpatie faţă de Nicuşor Dan, am senzaţia că pentru dumnealui democraţia seamănă cu o bătrână şchioapă şi cam surdă, pe care o poţi convinge, la ocazii, să fie pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă.
Sunt convins că dacă ar fi cazul să-i sară în ajutor unei familii, căreia comunismul i-a confiscat casa şi i-a demolat-o, iar ea, familia, nu se descurcă să reintre în posesia terenului, Nicuşor Dan ar renunţa la propriile probleme pentru a pune umărul la „reinstaurarea” dreptăţii.
Habar n-am de ce, în mintea sa, dreptatea nu arată la fel şi în cazul Federaţiei Române de Tenis. Adică Federaţia în discuţie poate avea, legal, dreptul doar la o dreptate cu handicap? ! Adică, dacă e federaţie şi nu e om, legea e alta?! Dacă e instituţie şi nu strănută, nu merge la curve şi nu bea bere cu băieţii în Centrul Istoric e mai labilă?!
Să nu fi aflat Nicuşor Dan că, din punct de vedere legal, FRT are aceleaşi drepturi juridice ca şi domnia sa, ca mine, sau ca oricare alt român, să reintre în posesia proprietăţilor confiscate de regimul comunist?
De unde şi până unde ideea că, dacă a fost tăiat un lăstăriş bolnăvicios, fără vlagă şi fără viitor – şi mă întreb cum ar fi putut fi altfel, câtă vreme vegetaţia mutantă a prins „rădăcini” în patul de piatră tasată şi zgură, pe care nu l-au „demolat” trepăduşii lui Ceauşescu, atunci când, în 1988-1989, din pupincurism, au hotărât să închidă Tenis Club Bucureşti -, înseamnă că a fost defrişat „Parcul Operei”?!
Spre a restabili, în puţine cuvinte, istoria Tenis-Club-ului bucureştean vom spune următoarele: baza a ceea ce se numea „Clubul de Tenis Doherty” a fost construită pe la mijlocul anilor 1920; numele i-a fost dat în amintirea şi preţuirea fraţilor englezi, Laurie şi Reggie, celebri în lumea tenisului, la începutul secolului XX; „zestrea” clubulu
