Avem de lucru cu oamenii, cu educaţia lor. Nu mai suntem blânzi şi buni. Nu mai suntem harnici. Nu mai suntem bine pregătiţi în meseriile noastre. În acest negato ritmat curând nu vom mai fi. Vor fi alţii pentru noi.
Nu e cazul să resuscitez o problemă îndelung discutată la nivelul elitelor intelectuale şi epuizată, probabil, în perioada interbelică. Dar dificultăţile, conflictele, precaritatea urbană a oraşelor noastre trebuie să ne pună pe gânduri. România Mare, România ideală din sufletele noastre, era o fabuloasă lume a satului autentic răsfrânt într-o neasemuită diversitate culturală. Una dintre problemele acelei ţări împlinite venea din faptul că elitele târgurilor şi oraşelor erau majoritar alogene. Acum nu mai este aşa dar, atenţie, şi coerenţa imaginii urbane a cam dispărut. Asta înseamnă, fără îndoială, că noi, românii, în majoritate săteni cu una, două, trei generaţii în urmă, avem, bine ascunsă în inconştientul colectiv, ogâlceavă cu ideea de oraş, de urbanitate. Dacă sătenii de pe plaiurile mioritice au fost şi sunt comunităţi, orăşenii nu. Cât de repede şi-au redescoperit tradiţiile vii, mulţimii de comunităţi rurale şi cât de nepăsători cu spaţiul public sunt citadinii de azi... Tema trebuie aprofundată. Fără forţă comunitară, administrate doar de persoane ce ajung să le conducă pe filiere neprofesionale, funcţie a hazardului politic, oraşele noastre vor suferi multă vreme de acum înainte. Individualismul, agresivitateacapitalismului dezlânat,dezinteresul faţă de istoria şi tradiţiile locale, incapacitatea de convieţuire după reguli urbane acceptate de toată lumea, toate acestea vor destructura şi mai tare oraşele noastre. De ce se întâmplă aşa?
O poveste adevărată ne poate ajuta să dăm un răspuns pe o cărare directă şi simplă. În ultimii ani de domnie ai lui Ceauşescu un urbanist român a rămas în Statele Unite. Acolo şi-a făcut prieteni
