Am urmărit finala Cupei României de la câţiva metri de el. Face parte din categoria fotbalistică a celor pe care în cel mai bun caz îi ignori, dar cel mai des îi critici / huidui / înjuri. Nu ţi-e simpatic niciodată. Chiar dacă ştii că are un job dificil, te bazezi pe convingerea că „e plătit pentru asta“, de parcă nici un angajat din alt domeniu nu greşeşte niciodată în ceea ce e plătit să facă. Dacă nu v-aţi prins deja, e vorba de un arbitru. Cazul particular despre care vorbesc e chiar mai „grav“. Omul e asistent, adică arbitrul care chiar nu iese în evidenţă decât când greşeşte. Centralul mai e din când în când lăudat pentru un meci dus bine la capăt. Asistentul? Majoritatea nici nu ştiu cum îl cheamă.
Pe cel împreună cu care am văzut meciul îl cheamă Aurel Oniţă. Întâmplător, dar mai degrabă nu, e cel mai bun asistent din România. Pe google aproape că nu există - doar enumerări de brigăzi şi nişte articolaşe în presa locală. Ce-i drept, nici vreun scandal, dar nici vreo pagină de wikipedia, ca Tudor, Balaj sau alţi grei de la centru.
Oniţă a fost la muncă la finală, la fel ca mine. Eu am terminat înainte de primul fluier, el atunci a început. Am rămas însă pe gazon şi am urmărit jocul de la doar câţiva metri în spatele lui. Nu l-am remarcat însă decât în minutul 90+4. Atunci, la 1-0 pentru Petrolul, care pusese deja practic mâna pe-o toartă a Cupei şi zici că plecase spre festivitatea de premiere, Felgueiras centrează, cineva prelungeşte - habar n-am cine pe moment, de jos se vede rău de tot, aflu mai târziu că Piccolo - iar Cadu reia în poartă! O secundă stadionul îngheaţă, dar nu mai mult, pentru că jucătorii clujeni fug spre asistentul a cărui mână ridicată o observasem şi eu, şi ei (foto). Recunosc, sunt convins pe moment că a greşit, chiar dacă Aurel Oniţă e ferm: „Ce vreţi, a fost ofsaid“ le transmite clujenilor disperaţi. Cei care
