Orice asociere a ceea ce se întâmplă acum la Istanbul şi în alte oraşe din Turcia cu o aşa-numită "Primăvară Turcească", înscriind protestele antiguvernamentale în seria revoltelor populare care au înlăturat regimurile totalitare din nordul Africii şi Orientul Mijlociu, este în mod clar forţată şi lipsită de argumente temeinice.

Discuţia începe în primul rând de la faptul că Recep Tayyip Erdogan a ajuns la putere după trei victorii consecutive în alegeri organizate democratic, de fiecare dată la un scor mai mare decât precedentul. Toate cele trei succese sunt plasate, îndeosebi, într-un context de dezvoltare economică fulminantă. Fără îndoială, acest argument nu poate fi un pretext la adăpostul căruia premierul să îşi desfăşoare nestingherit campania de islamizare a ţării care s-a accelerat, mai ales, după victoria din 2011.

Ţinut la uşa Uniunii Europene de mult prea mult timp şi fără nicio perspectivă clară de integrare în clubul european (dar niciun refuz ferm în egală măsură), Turcia lui Erdogan s-a întors pe călcâie spre lumea musulmană unde a început treptat să îşi aroge un rol tot mai pregnant de lider.

În acest context intervin şi schimbările treptate impuse de Erdogan – cursuri despre Coran şi despre viaţa profetului Mahomed, restrângerea condiţiilor pentru avorturi, restricționarea vânzării de alcool - şi care au provocat în timp un val de nemulţumire în rândul populaţiei puţin dispusă să renunţe la secularism.

Erdogan trebuie să înţeleagă că tinerii din Taksim au luat locul armatei decapitate, până recent garant al secularismului din Turcia. I-am văzut, în număr mare şi fermi să rămână pe poziţii, la fel cum încearcă să se arate, de partea cealaltă, premierul, deşi între timp guvernul începe să dea semne că bate în retragere.

Să islamizezi această pătură a societăţii în continuă mişcare este o misiu