Jócka (într-o pronunție aproximativă: „ioțca”, diminutiv de la Iosif, în maghiară) este, by far, cel mai pitoresc personaj în viață al Târgu Mureșului. Aparține castei de ciudați pe care lumea îi consideră nebuni, dar care dau farmec oricărui oraș mai de Doamne-ajută.

Jócka e de mult intrat în istoria și conștiința publică a orașului. Popularitatea sa locală se bate cu cea a lui Raed Arafat sau Laci Bölöni, pentru a aminti doar două dintre numele mai sonore ale urbei. Jócka e unic. Nu are nici anemia lui Forest Gump, nici forța lui Quasimodo. E undeva „între”. Când nu se declară al doilea Băsescu sau nu demonstrează de unul singur în buricul orașului, scandând împotriva regimului, Jócka vinde flori. Prin restaurante, pe stradă, peste tot. Îl vezi unde nici nu te aștepți. Apare surprinzător, cu o prezență meteorică, și încearcă să te convingă că marfa pe care ți-o livrează e ai’ mai proaspătă din târg. Dacă îl refuzi, nu-i baiu’ chiar mare, doar să îl cinstești cu câțiva arginți.

Țăranii spun „nebunul satului”. La oraș, e cu plural. Dincolo de patologiile sale politice, istoria modernă a „deșuchiaților” din Târgu Mureș este destul de bogată, strămoșii și contemporanii întru a-normalitate ai lui Jócka fiind nu mai puțin legendari: unul căruia îi plăcea să caute după mărunțiș pe sub grătarele metalice pe care își ștergeau picioarele cei care intrau sau ieșeau din aprozarele, braseriile și alimentarele de odinioară, bănuții strângându-i în cutii de chibrite; altul, întors de pe Frontul de Est, care avea damblaua să intre în aceleași alimentarele ale anilor ’80 doar pentru a le ironiza „goliciunea”, cu mici inserturi, bine gândite, din limba rusă; altul, elegant îmbrăcat, făcea legea prin autobuzele transportului în comun mai abitir chiar decât controlorii cu patalama sau anima publicul în anii de glorie ai fotbalului local; ori rivalul său de moarte, cu ca