Stai la bloc şi ai pe palier un om care n-a mai coborât din casă decât ca să-şi ia pâine? Sau, mai rău, abia mai răspunde la uşă? Până să chemi salvarea, să-l ducă la nebuni, mai bine bea o cafea cu ei. Are aşa multe de spus!
Sunt zile de când nu mai vorbeşte cu nimeni. Nici ferestrele nu le-a mai deschis. Pe undeva, printre dârele de praf şi-au depus ouă nişte muşte. Eclozează zglobiu, se hrănesc cu goangele microscopice de pe firele de praf. Imperturbabil viaţa îşi continuă zumzetul citadin în timp ce lui îi ţiuie urechile. „Oare de ce îi ţiuie urechile”, se întreabă, „o fi energia statică de la atîtea fire şi cabluri de telegraf?”. Sau poate singurătatea are propria ei muzică, stridentă şi apăsătoare. Absent, îşi verifică unghiile. Pare că au mai crescut de ultima oară când le-a cercetat. „Semn rău”, îşi spune, contrariat, dar la ce să te mai uiţi când te-ai uitat deja la tot împrejur? Camera tot acolo e. Mobila adună praf, televizorul face şi el purici. Degeaba. Începe să regrete săptămânile trecute, când pesimismul încă mai durea. Nu mai doare. E ca o măsea stricată. Locul e amorţit. Şi pute. Pute a închis şi a covor vechi în care prosperă acarieni şi alte mâncătoare de textile. Pute a hainele lui în care n-o să-l găsească nimeni din simplul motiv că nimeni nu l-a căutat. „Noroc cu mirosul”, se gândeşte ironic, oamenii se prăpădesc într-o maximă duhoare. Când îşi dau duhul, duhul nu miroase frumos. Îl adulmecă deja. Sau o fi frigiderul în care se conservă o conservă. Pentru un meniu conservator...
Serenitatea propriei mizerii
L-ar vizita pe vecinul de la patru. Alt trist şi ăla. „Aţi observat că, până să stea de vorbă, distruşii oraşului par mulţumiţi şi sereni cu propria mizerie? Abia când mai schimbă o vorbă şi-aduc aminte de experienţa fetidă a alegerilor lor. De ce ţiuie nenorocitele ălea de urechi? Păi, ţiuie că proprietarul le ignoră cu desă
