În Turcia, pe fondul protestelor, se dă o luptă geopolitică. Erdogan este omul care vrea să facă istorie, omul care se află la cotitura dintre moştenirea islamică şi viitorul european. Cât de mult îşi doreşte UE să accepte Turcia? Cât de mult vor unii să sprijine sau să împiedice Turcia din drumul ei? Iată doar două întrebări care aşteaptă un răspuns Turcia, această ţară aflată pe două continente a avut un destin aparte. De la leagănul hittiţilor, descoperitorii metalurgiei fierului, la salba de oraşe stat greceşti, la Asia Minor romană, la Constantinopolul bizantin, teritoriul Turciei a cunoscut mari civilizaţii europene. De la 1354, cand turcii otomani pun piciorul în Europa, în Peninsula Gallipoli, după ce anterior reuşiseră să -i înfrângă oe selgiucizi, aceştia s-au implicat activ în politica europeană, când războindu-se cu puterile europene (un rol avându-l şi Principatele Române), când făcând alianţe cu ei. Imperiul otoman a ajuns la mijlocul secolului XIX să fie omul bolnav al Europei, situaţie în care s-a menţinut până la căderea sa în 1922. Proclamarea Republicii de către Ataturk a fost un gest prin care Turcia dorea să se europenizeze. Din păcate, politica Turciei, condusă de islamistul moderat Erdogan, deşi eficientă în plan economic, are lacune în cea a minorităţilor (problema kurzilor) şi a statului de drept, ceea ce o descalifică pentru cursa către UE, de care e preocupată încă din timpul Actului Unic European, din 1986, când a adus modificări propriei Constituţii. Asta nu a împiedicat-o să fie aliat al SUA în regiune şi membru NATO, adăpostind rachete strategice americane, a căror ţintă a fost dintotdeauna spaţiul sovietic şi ex-sovietic. Turcia este un stat laic al cărei garant este armata. Guvernul de orientare islamistă este cel care ţine departe Turcia de Uniunea Europeană, care Uniune Europeană nu se prea dă în vânt după Turcia, care adăposteşte n