Nu sunt unul dintre dușmanii ireconciliabili ai lui Ion Iliescu. Dimpotrivă, de cele mai multe ori am încercat să îl înțeleg, să mă pun în pielea lui, să mă întreb cum aș fi procedat în circumstanțele istorice cărora a fost obligat să le facă față. Uneori am reușit, alteori, nu.
Am citit cu real interes dialogul lui Vladimir Tismăneanu și am scris despre volum cu toată buna credință. Nu l-am iubit și nu l-am urât. L-am tratat mereu cu toată deferența care trebuie acordată unui fost Președinte al României. Am dat mâna de vreo 2-3 ori, l-am și votat o dată, în faimosul tur doi al alegerilor prezidențiale din anul 2000, când contracandidatul său a fost exoticul Corneliu Vadim Tudor. Un om pe care îl prețuiesc mult m-a convins atunci să-mi înving pasiunile, să mă supun rațiunii și să merg la urne pentru a salva democrația! Am făcut-o și pe asta, iar aerul tare al acelei democrații câștigate atunci, pe care am ajuns să îl respirăm din nou, dramatic, în ultimul an, continuă să mă obsedeze. Nu știu alții cum o simt, dar pentru mine democrația Ponta-Antonescu este o simfonie a abuzului, incompetenței, relei credințe, iresponsabilității, miștocărelii, dilentantismului fără limite, imposturii și banditismului ordinar, în care oameni certați cu legea hotărăsc veseli, cumva în glumă, soarta a milioane de cetățeni ai acestei țări. Este suficient să deschizi dimineața internetul preț de câteva minute și afli fapte și vorbe care îți vor strica toată ziua. Un coșmar fără sfârșit!
Ion Iliescu este un fost președinte al republicii, ajuns la venerabila vârstă de 83 de ani. Un om de numele căruia se leagă o bună parte din istoria postcomunistă a României, cu bunele și cu relele. Ar fi putut și ar fi trebuit să fie un soi de François Mitterrand al socialiștilor români, o icoană pentru oamenii din partidul său și un reper de calm, înțelepciune și clarviziune politică
