Cînd nu mă pricep ca Mats Wilander.
Miercuri seară, la Halle, Dan Ştefănescu a fost liric cu Federer, după ce acesta l-a executat liniştit pe Stebe: “Au trecut anii şi peste Federer, norii s-au adunat şi pe chipul lui”. Aşa e, dar aceste adevăruri meteo nu mă îndeamnă la poezie: de vreo doi ani mă întreb - cînd mai discret, cînd mai nervos - cît va mai ţine omul acesta al cărui tenis îl socotesc cel mai frumos, nu din toate timpurile - sînt şi eu un muritor care nu a văzut totul… -, ci de la Borg, Ilie, Agassi, Sampras încoace, ca s-o luăm încet. S-ar putea, ca fan al lui, să mă zbucium mai mult decît el. Aparent, Federer nu dă semne că s-ar zbuciuma, chiar şi asta, discreţia în eleganţă, îmi place. Dar după cele cinci seturi din optimi, cu Gilles Simon, mi-am notat imediat că ele vor lăsa urme; mă îngrijorează meciurile lui în patru-cinci seturi, de parcă aş fi în lojă cu fosta domnişoară Vavrinec. Încît ce i s-a întîmplat în sferturi cu Tsonga, Tsonga care e peste Simon, nu m-a mirat cît m-a întristat. Tsonga l-a învins categoric în trei seturi şi nu mi-a rămas decît consolarea stearpă că am avut dreptate: omul nu va mai ţine patru-cinci seturi la nivel înalt.
După acest Roland Garros, l-am auzit vorbind calm că se gîndeşte mai mult “la ce-i bun pentru corpul lui” şi va trece la antrenamentele pe iarbă (pentru Wimbledon, desigur…). Nu cred că mă înşel, dar era pentru prima oară cînd îl auzeam referindu-se la corpul lui. Şi, ca de obicei, nu făcea nici o aluzie la o eventuală retragere; s-a făcut o anchetă voioasă printre cîteva personaje ale turneului, întrebîndu-le dacă au aflat că Roger se retrage… Cei mai mulţi au spus că e o glumă. A fost momentul cel mai vesel de la Eurosport. După care Wilander a afirmat - cu toată volubilitatea competenţei sale - că Federer mai poate juca şi la 35 de ani. Nu mai detaliez reacţia mea - mă rezum să accept că nu