Dom’ preşedinte, vă caută la telefon unu’, cică Bârlădeanu, ba nu, Marţian, ba nu, ptiu!...Brucan, ba nu...phiii, ce-i mai încurc, dom’le, mă ertaţ’, da’ aşa s’tem noi, mai confuji. Eream cât p-aci să mă fac de râs, păi e chiar tovarăşu’...Cum care tovarăşu’? Ce mama lu’ proces-verbal, dom’ preşedinte, tovarăşul Ceauşescu!

Făcea, odată, prietenul Vladimir Tismăneanu o observaţie profundă, de observator profesionist şi nărăvaş al mentalităţii comuniste, ca şi cum Balzac călărit de Koestler ar fi stat în spinarea lui Faulkner încălecându-l pe Kolakowski, cu pana la pălăria retorică şi creionul la urechea minţii, ca un contabil-zugrav al enervant de neschimbatei „comedii umane” şi ar fi înregistrat meticulos toate palorile, toate căderile în stacojiu sau împurpurările în obraji ale tuturor nomenklaturilor din lume. (NOTĂ: Prin fraza aceasta – oui, c’est vrai, cam arborescentă, dar şi un pic fosforescentă! – trag speranţa şi, totodată, „semnalul de alarmă”, ca orice român precaut (care-şi pre-caută liniştea sufletească, recurgând la sfânta spunere şoptită la ureche!), deci, ca orice român prevăzător, să nu se creadă cumva că în subtext exprim mai puţin decât aprecierea entuziastă a celui mai recent volum cu V.T. pe copertă, „Cartea preşedinţilor”, de fapt, un amplu interviu realizat împreună cu Cristian Pătrăşconiu. Sau că nu fac să transpară în micul şi inimosul meu colectiv de cititori măcar o parte din plăcerea de a fi plescăit estetic la naraţiunile fascinante ale lui Volo, acelaşi povestaş fabulos dintotdeauna, cu senzorii încinşi la maximum tot timpul (hăt-hăăăt! încă din zorii sărăciei noastre de republică!) şi, în plus, înzestrat cu o memorie ce l-ar face invidios până şi pe Gogol, pardon!...Google!).

Deci, zicea Tismăneanu despre Ion Iliescu, cum că, în fiecare an, de 13-15 iunie şi de 21-22 decembrie, în zilele cu pricina, e crispat, e pro