Le-am rămas dator cititorilor textelor mele despre starea învăţământului cu răspunsul la o întrebare: ce e de făcut?

Fie-mi îngăduit, mai înainte de toate, să îi mulţumesc fiecăruia dintre cei care au răspuns – cu o completare, o sugestie sau o obiecţie – celor scrise de mine. Am citit toate aceste postări şi – acolo unde m-am priceput – am încercat, la rândul meu, să clarific nelămurirea pe care o indica corespondenul meu. Multe asemenea texte nu au primit răspuns din partea mea, nu pentru că aş fi considerat că nu merită, ci – pur şi simplu – pentru că nu aveam un răspuns. Majoritatea acestora (trecut fiind momentul surprizei că se vorbeşte şi despre aceste probleme) spuneau în esenţă: da, aceasta e starea de lucruri, o cunoaştem, am putea adăuga alte şi alte tuşe tabloului accentuându-i umbrele, dar – totuşi – insistenţa pe neajunsuri şi paslmodierea lor repetitivă nu rezolvă nimic. Problema reală este alta: ce anume e de făcut pentru a schimba această situaţie?

Dintre răspunsurile primite, se detaşează două, care – pe lângă obiecţiile aduse textului meu propun şi răspunsuri la întrebarea din titlu. Este vorba de textele – postate pe această platformă – ale D-nei Adriana Gorga şi al D-nului Andrei Cornea, cărora doresc să le mulţumesc în mod particular pentru atenţia acordată opiniilor mele. Fără a mă numi, dar referindu-se în mod manifest la textele mele, D-na Gorga consideră că termenul “tâmpiţi”, care apare în titlul a două texte ale mele, trivializează discuţia asupra educaţiei şi, în felul acesta, o deturnează de la scopul ei care (dacă am înţeles eu bine) e acela de a gândi o şcoală capabilă să suporte dinamica lumii actuale – cu (mereu) noile ei generaţii şi tehnologii – şi să joace pe cartea viitorului. În acest context larg, problemele şcolii româneşti întâlnesc, în fapt, problemele educaţiei de pretudindeni şi ceea ce (ne-)ar fi necesar ar