Vom fi în doliu naţional. Câţiva compatrioţi au terminat prea brusc şi tragic această viaţă. Dar moartea lor poate fi renaşterea noastră. Un doliu transformat în lumină.
Primul scop al unui doliu naţional este comemorarea victimelor unei tragedii de proporţii. Un fel de amestec de compasiune, rugăciune şi neputinţă în faţa fragilităţii vieţii. Apariţia bruscă a morţii este un duş rece şi nedorit, din care (re)învăţăm că nu suntem atotputernici şi veşnici în această viaţă. Brusc, ne dam seama cam cât ne este lungul nasului.
Astfel, doliul naţional are o tainică putere de zidire interioară şi socială. În faţa morţii, mai ales a celei multiplicate prin tragedie, avem şansa de a câştiga înţelepciune de viaţă, care nu prea se mai predă prin şcoli. Sfinţii vedeau în moarte chiar un îndreptar de viaţă: de vrei să dobândeşti virtuţi, să ai permanent înaintea ochilor tăi moartea. Aşa vei vedea mult mai clar rostul vieţii.
Am urmărit şi eu tragedia turiştilor din Muntenegru. Palierele de discuţii au fost diverse: filmul evenimentului, victimele implicate, acţiunea autorităţilor, relaţiile între state. Însă în mod deosebit mi-a atras atenţia solidaritatea umană de la locul accidentului. Dincolo de legi, regulamente, prevederi şi protocoale de urgenţă, există ceva nevăzut care în astfel de cazuri arată calitatea umană şi morală a unui popor: solidaritatea cu cei aflaţi în suferinţă.
Poate nu întâmplător, tragedia a avut loc lângă o mănăstire reprezentativă pentru istoria Muntenegrului, Moraţa. În fond, altarele ar trebui să reprezinte expresia evlaviei şi a dragostei de semeni. Iar în cazul muntenegrenilor, ea a existat. Scotocirea în prăpastie, donarea de sânge, strădania medicilor şi a autorităţilor de a mai salva şi repara sănătatea victimelor sunt câteva direcţii de meditaţie. Omenitatea nu se învaţă prin diplome şi topuri ale trufiei vieţii. M
