Ca să nu fug de răspunderea mea, voi încerca să ofer câteva sugestii cu privire la unele lucruri care pot fi făcute în domeniul educaţiei. Mă voi referi în continuare la cele din învăţământul preuniversitar, urmând să abordez problema universităţilor într-un alt text. Lucrurile pe care le voi spune nu ţin de savantlâcul “metodologiilor” şi nici de vocabularul teoriilor domeniale, ci sunt – cred eu – nişte observaţii de bun simţ la care mă îndrituieşte şi modesta mea competenţă. Evident, ele pot fi dezvoltate – sau contestate – de oricine are răbdarea şi atenţia de-a le lua în considerare.

Am început prin a vorbi de preblema – o cât de concretă! – a greutăţii ghiozdanului pe care îl cară zilnic fiica mea. Am înţeles – din presă – că pentru D-l Ministru aceasta nu mai e o problemă; în foarte scurt timp elevii vor avea la dispoziţie manualele în format electronic, pe tablete. Mi-e greu să spun dacă trecerea de la carte la tabletă e – în sine – bună sau nu. Probabil într-acolo ne mână lumea în care trăim. În ce mă priveşte, ca “om de carte” (cu o formulă oarecum desuetă), prefer acest obiect clasic din mai multe raţiuni. Una ar fi materialitatea lui. Am impresia că pentru tânăra generaţie – crescută cu desene animate, apoi jocuri pe calculator, reconstrucţii 3D, efecte speciale, etc. – lumea se ficţionalizează din ce în ce mai mult şi acest proces mi se pare că va sfârşi într-o nouă gnoză în care adevăratul real va fi în calculator, iar cel în care deambulăm concret va fi o variantă nereuşită a “multiversului” computaţional. A-i lega pe copii de mici de această tehnică, de care oricum nu scapă, s-ar putea să revină la faptul de a-i priva de “bucuriile simple” ale contactului direct cu lucrurile care ne înconjoară, atât de fragile în imperfecţiunea lor. Mai exact, revine la a transforma tableta dintr-un ecran, într-o fereastră – mai mult sau mai puţin opacă – ca