Am citit undeva, odată, că, la intrarea într-un celebru ospiciu, scrie (la fel de încurajator, de pildă, ca ultima împărtăşanie dată muribundului de către un angajat BOR!), deci, scrie aşa: „Intraţi fără frică, nebunii sunt afară”. Un adevăr provocator, ce ar trebui să fie capabil, în mod normal, să-i pună pe gânduri pe toţi cei care se ocupă de curăţenia societăţii noastre. Când colo, la anormal, ce să vezi! taman ei – igieniştii – ne împing cu capul în hârdău. Pentru ca, după aceea, în chip de salvatori, să ne ia la refec, să ne dea cu flit şi, la urmă, să ne tăvălească prin DDT.

Cunoaşteţi, cred, că românii sunt căzuţi pe vecie într-o adoraţie bicefală. E ca şi cum ar gândi fie cu două creiere, fie doar cu unul singur, însă divizat în două. Sau, la afecte, ar avea două inimi, care, una să bată în sensul àcelor de ceasornic, iar cealaltă, în sens contrar. Toată această mecanică şugubeaţă nu vrea decât să dovedească o realitate dramatică, aproape obsesivă, ce tărăgănează – încă de la ivirea din împreunarea lui Traian cu Decebal – dezvoltarea poporul român. Adică, ambivalenţa zvăpăiată. Dualitatea zburdalnică. Simultaneitatea veselă. Şezutul pe muchie de cuţit şi-n două luntri. Aflarea sincronă, şi-n căruţă, dar şi-n teleguţă. Cu trupul în păcat, dar şi cu sufletu-n Rai. Dacă se poate. Şi, de cele mai multe ori – aşa cum am aflat de la nenea Iancu – ştim că se poate. Trebuie să se poată...Cât priveşte haturile estetice, întinse între hotarele lui „a vrea” şi „a putea” – şi pe care zburdă în deplină libertate toate fantasmele creatoare ale porului român – ele sunt, practic, nesfârşite. Aşadar, să mai spună cineva că, aşa cum eternitatea s-a născut în mediul rural, infinitul nu s-a născut pe câmpul semantic!

Vă dau un exemplu. Scurt. Românul a avut dintotdeauna pasiunea construcţiilor, cu materiale cu tot. Însă produsele acestui impuls intratabil