Demisionând din fruntea ICR, în vara anului trecut, ne-am propus, ca membri ai fostei echipe de conducere, să ne abţinem de la orice comentariu privitor la instituţia pe care, în şapte ani şi jumătate, am transformat-o în cea mai performantă entitate culturală — şi nu numai — a României. Sursa: EVZ

N-o spunem noi, ci au spus-o şi o spun încă experţi internaţionali, diplomaţi, oameni de cultură din străinătate, artişti. N-am răspuns potopului de acuzaţii orchestrate politic, deoarece ni s-a părut sub demnitatea noastră să intrăm în polemici scabroase şi încăierări absurde. N-am dat curs nici nenumăratelor invitaţii ale jurnaliştilor de a participa la „caloriferiadă”. Am refuzat cu fermitate să ne murdărim în golaniada dezlănţuită de posturi de televiziune năimite şi de calomniatori din oficiu. Şi vom refuza şi de aici înainte.

Fac o excepţie — una singură — deoarece denunţul pe care l-am citit (stupefiat) în presa de săptămâna trecută vine din partea unui scriitor confirmat. E vorba de Cristian Teodorescu. Într-un atac de-o mârşăvie incredibilă, prozatorul se arată indignat că sub vechea conducere (Horia-Roman Patapievici, Tania Radu, Mircea Mihăieş) şi sub „înaltul patronaj al lui Traian Băsescu” ICR s-ar fi transformat „într-o păduchelniţă neosecuristă”. Afirmaţia e monstruoasă.

De altfel, articolul lui Teodorescu, în care cere „despăducherea ICR”, debutează cu o minciună cât carul: şi anume, că, în 2005, fostul preşedinte al ICR, Buzura, „fusese debarcat, deşi mai avea până să-i expire mandatul”. Care mandat, domnule Teodorescu? Cel început în 1990 şi derulat netulburat vreme de cincisprezece ani? Mandatul sub care aţi lucrat şi dumneavoastră la ICR, de unde aţi plecat scârbit pentru că omul pe care-l regretaţi acum începuse să se amestece în treburile redacţionale ale revistei pe care o conduceaţi? Sau cel puţin aşa susţineaţi atunci, când căutaţi d