Vorbeam despre Sergiu Nicolaescu ca despre un zeu. Îmi plăcea tăcerea lui şi poate zgomotul cald al adierii de vânt care îi mângâia gândurile ori de câte ori se putea căci maestrul se închidea atât de mult în el încât poate nici gândurile nu aveau acces. În această tăcere pe care el o iubea ar fi vrut să trăiască la infinit dar poate nu se poate, şi ei, aceşti ei pământeni nu îl lasă nici dincolo de moarte. Dacă a vrut să fie incinerat sau nu, dacă a vrut să moară ca un dac sau a ales să moară ca un român e treaba maestrului dar devine serios şi aproape impetuos să credem că Sergiu Nicolaescu şi-ar fi despicat, în patru, firul morţii. Pământenii de lângă el poate că l-ar fi vrut mort înainte de a fi murit dar el s-a încăpăţânat să mai stea şi să aleagă moartea ca pe o ieşire din scenă aproape perfectă, aşa cum desigur ne-a obişnuit, cu aceeaşi perfecţiune sacră, în filmele sale. Şi de atunci, de când cu moartea asta năprasnică s-a dus totul până chiar şi tăcerea. Şi specific nouă românilor de rând ne bălăcărim din nou, pe la televizor, aşa cum ne place de data aceasta scandalizând o Românie întreagă, încercând să luăm dacă s-ar fi putut şi ultima urmă de tăcere lăsată de regizor pe piatra rece de mormânt. Şi culmea a fost trădat tocmai de aceşti pământeni care pretindeau că îl iubesc mai mult decât pe Dumnezeu. Cu toate că ştiau cât de discret era marele regizor, cu toate că ştiau cât de mult iubea să trăiască în tăcerea lui nebună, cu toate că îl cunoşteau ca fiind un tip care iubea în taină frumosul, au trădat şi au început ca nişte gaiţe să se certe pe avere, ajungând prin tribunale şi călcând cu mizerie toată munca de-o viaţă a marelui regizor gorjean. Aş fi zis că familia ar fi avut mai mult respect pentru numele lui Sergiu Nicolaescu, dar m-am înşelat şi parcă îmi vine să cred că noi, gorjenii, am fi putut face mai multe pentru el, dar la fel, ne împiedică