Tânăr, puştiul!...Acum trei zile, a împlinit 130 de ani. Din care n-a apucat să trăiască decât 40 de ani şi 11 luni. Ce păcat! Merita mai mult, nu fiindcă a fost genial, Doamne fereşte! căci geniul a ajuns o banalitate ambarasantă (aţi văzut doar câţi dintre noi ezită!). Ci pentru că măcar aşa, sărac şi bolnav cum a fost (başca, minoritar rău de tot!), a pus, fără să vrea, bazele unui imperiu ce-i adjectivează năprasnic patronimul. Creând un grandios, un maiestuos, un superb disconfort, cu piciorul scăpat până la genunchi în tragic. Aşadar, când zici kafkian, ai pus fie de mămăligă, fie de-un parastas. De altfel, de aici cred că vine şi cunoscuta expresie: Eteee, Franz!...
Atunci când privim karma lui Kafka, chiar şi aşa, din zbor, nu ne mai legăm de detalii care unora li se pot părea, cine ştie, bagatele pentru întreţinut stupefacţia. Cum ar fi, de pildă, că s-a născut ca minoritar evreu într-o comunitate – tot minoritară – de germani, din capitala Regatului Boemiei, Praga (unde, în anul 1880, ponderea populaţiei evreieşti era de 10,3%, iar cea a populaţiei germane, de 22%!). Că, în peregrinările sale – în căutarea sănătăţii şi a fericirii – prin Italia, Germania, Austria şi aiurea, scriitorul a vizitat la un moment dat şi un oraş de la marginea Imperiului Austro-Ungar, numit Arad. Că, în timpul vieţii, a scris economicos, greu (dar repede genial!), întreaga sa operă postumă datorându-se nerespectării, de către legatarul său testamentar, prietenul Max Brod, a ultimei sale dorinţe: aceea de a arde toate paginile scrise de el. Că, de-a lungul scurtei şi chinuitei sale vieţi, a muncit, pentru a-şi câştiga existenţa, oriunde şi pe orice preţ (la începutul lunii aprilie 1913, spre exemplu, lucra în după-amiezile libere într-o grădină de zarzavaturi din Nusla – de la periferia Pragăi!). Sau că, în 2003, a fost dezvelită statuia lui, la Praga (lângă sinagoga spaniolă)
