În preajma aderării României la Uniunea Europeană, am avut prilejul să discut cu un ziarist rus, de la cea mai importantă Agenţie de presă din ţara lui. Se afla la Chişinău, eu la fel, amândoi aveam un serviciu în capitala Republicii Moldova. El se simţea ca acasă, ca în ţara lui, dar acelaşi sentiment îl aveam şi eu. O situaţie paradoxală: el vedea Basarabia ca pe un teritoriu rusesc, eu - românesc. Întâmplarea a făcut să ne întâlnim faţă în faţă, pe la mijlocul unui octombrie, la fel de luminos ca septembrie, la o sărbătoare tradiţională a vinului basarabean. Era singur la masă când m-am aşezat, cu permisiunea lui. Părea puţin euforic. Blond ca lămâia, vreo 35 de ani, figură atletică, privire albastră, pătrunzătoare. După ce am schimbat câteva vorbe, am început să călătorim, ba prin România, ba prin Federaţia Rusă. L-am plimbat şi prin Capitală, dar şi în provincie. Din când în când, mă oprea: ”Pe acolo am fost”. ”De ce, când?” A dat din umeri, adică era treaba lui, nu a mea. Treptat, aşa s-a mai băut o cană de vin, acceptată fără negocieri, deci plătită de mine. ”Am auzit că vreţi să aderaţi la Uniunea Europeană”. ”Da, aşa este”. ”Dar, pe noi ne-aţi întrebat?” ”Care noi?” ”Noi, Federaţia Rusă”. ”Nu. Trebuia?” ”Da, negreşit. Ţara mea e nemulţumită de atitudinea României, nu s-a aşteptat ca aceasta să facă un asemenea pas fără să fim consultaţi. E ca un fel de trădare...”. La a doua cană de vin, i-am spus: ”Să presupunem că România a greşit... Ce veţi face, cum veţi reacţiona la gestul ei de-a dreptul îndrăzneţ?” ”Vom demonstra că ţara dumneavoastră nu merita să intre în UE, avem mijloacele noastre... Până atunci, cumpărăm tot ce se poate cumpăra în România, la preţuri care ne convin. Apoi, aşteptăm...”. ”Aşteptăm”! Brusc mi-am amintit de Dan Puric, aflat într-un turneu în Federaţia Rusă, care povesteşte undeva că, după un spectacol, aflat în faţa unui important ge