Mai deunăzi un distins diplomat de serviciu comenta critic scriitura unui reputat istoric susţinând sus şi tare că România nu e „altfel”, ci „astfel”. Preopinentul îşi argumenta aserţiunea făcând trimitere la unele aspecte ale vieţii noastre socotite de d-sa nu numai acceptabile, dar şi încurajatoare.
Intrigat pe problemă mi-am pus întrebarea care dintre cei doi o fi având dreptate. Aparent paradoxal, am ajuns la concluzia că pentru motive diferite, dreptatea este de partea amândurora, în sensul că în acelaşi timp ţara noastră este, acum, atât „astfel” cât şi „altfel”.
Este o realitate istorică: având de recuperat o rămânere în urmă la dimensiunea secolelor de dominaţie străină – cu unele interludii practic nesemnificative – ne-am apucat a clădi o ţară şi o naţiune în coordonatele ei moderne abia începând cu partea a II-a a secolului XIX. Am avut un trend relativ evolutiv timp de 80 de ani după care, din 1940 până în 1989 şi mai apăsat până azi, eforturile s-au izbit de conjunctura vremii ca şi de neputinţa noastră.
Indiscutabil, în anumite aspecte ale vieţii am marcat un progres semnificativ. Nivelul general de trai material s-a îmbunătăţit. Ne-am şi modernizat. Oraşele, ba chiar şi satele sunt cuprinse de febra autoturismelor sau altor bunuri, care-mai-de-care mai arătoase, mai sofisticate; internetul globalist pune tot mai mult stăpânire pe minţi; tărâmurile propice ale naturii s-au acoperit de vile somptuoase; tot mai multe concedii iau calea străinătăţii luxuriante. Doar că medalia are şi un revers: totul s-a petrecut şi se petrece pe fondul puternicei stratificări nedrepte şi inechitabile, proces social a cărui profundă nocivitate afectează eforturile constructive. Ecoul psihologic n-ar fi atât de frustrant dacă fenomenul s-ar datora muncii, eficienţei economice. Polarizarea socială se datorează, însă, în esenţă, evoluţiei speculative încuraja