Marian Drumur, trăitor în Timişoara şi cu rădăcini bucovinene, fiind fiul lui George Drumur, îi uimeşte din nou pe cititori (o făcuse şi în 2004 cu parabola romanescă Soldatule, mergi îndărăt) cu un soi de roman „eroi-comico-satiric” intitulat Dascălii, dascălii (Ed. Eubeea, Timişoara, 2012), primul termen justificându-se prin aceea că „eroismul” pentru o cauză individual-meschină e prezent peste tot, cel real dormitând în faşă, al doilea ar fi îndrituit într-o oarecare măsură, dacă aspectele prezentate n-ar primi până la urmă un veşmânt grav, iar satira e aşezată confortabil în fiecare pagină, şfichiuind în dreapta şi în stânga fără astâmpăr.

Acţiunea e centrată pe Colegiul Mediu Tehnic din… Stânişoara, dând impresia că autorul se mişcă printre colegi cu o cameră de filmat, înregistrând cu veridicitate întreaga desfăşurare de forţe pe parcursul unui întreg an şcolar. Cartea, împărţită în douăsprezece capitole are un ritm alert, aproape sufocant, cu fracturi în interiorul fiecărui capitol şi poate da impresia că M. Drumur şi-a luat sarcina să şarjeze, când de fapt el se prezintă ca un maestru al dialogului şi al decupajului de situaţii care duc la concluzia că sistemul de învăţământ e replica fidelă a putreziciunii societăţii, dezinvoltura personajelor acoperind interese dintre cele mai meschine. Cu alte cuvinte, spaţiul şcolii e şi, în acelaşi timp, nu e unul al colaborării, ceea ce iese în evidenţă la vremea unei brigăzi de inspecţie a inspectoratului. Cu această ocazie, cadrele didactice se mobilizează sub comanda autoritară a stimabilului director Aristotel Otânjoiu pentru a-i primi pe vajnicii brigadieri cu toate onorurile: protocol cât mai impresionant şi cadouri semnificative, sacrificiu în interesul colectivului.

Paginile cărţii dau impresia unei anumite sonorizări: la un moment dat se produce o gâfâială generalizată care ţine până dup