Conform unei statistici recente, faţă de anul trecut, numărul pensionarilor români s-a redus cu 100.000. Asta NU pentru că tocmai cei mai dinamici dintre ei au avut şansa reîncadrării într-o zonă privată de muncă. Ci doar pentru că au plecat pe ultimul lor drum...
De pildă, în judeţul Vrancea, în medie, cam 300 de persoane trec Styxul, în cursul unei luni.
Chiar în arealul montan unde momentan mă aflu, clopotele bat, ca pentru un nou mort, cam la trei zile.
Dacă fiecare judeţ are un număr apropiat de decese lunare, atunci, într-un an, numărul total depăşeşte suta de mii. Unii sunt tineri, victime ale unor accidente imprevizibile sau boli incurabile. Majoritatea sunt însă septuagenari, octogenari, nonagenari.
Dincolo de durerea prilejuită de dispariţia lor există un fel de centrifugă a alienării rudelor, datorită unui sistem birocratic, de acoperire, cu hârtii succesive, a eliberării sumelor legale atribuite pentru cei care s-au ocupat de înhumare.
Între primăriile locale, notariatele din zonă şi casele de pensii se instituie curse contra cronometru.
Notarii certifică orice. Taxa contează. Şi încadrarea în formulare lipsite de diacritice.
Primăriile nu au proceduri, nici standarde de încadrare a unei situaţii specifice, într-o soluţionare legală.
Drept urmare, oamenii aleargă între neştiinţa poştăriţei, care cunoaşte că are nevoie de o hârtie, pentru a elibera ultima pensie, uluiala secretarei primarului, ce nu înţelege exigenţa casei de pensii, de a elibera o dovadă a situaţiei patrimoniale reale, a persoanei decedate, conform anexei numerotată ca la serviciile secrete, vorba vine, iar la centrul judeţului, pe calculator se indică ce acte sunt necesare, cu multe fotocopii.
În mod paradoxal, toate aceste personaje ale birocraţiei de stat stau, bine mersi, în faţa unui calculator.
Dar comunicarea electroni
