De o săptămână, e un pachet de nervi pişpirică! A luat-o rău pe arătură. Partea bună e însă că această criză pare a fi una mai frumoasă, mai simpatică, mai plăcută decât toate cele de până acum. Şi, de ce nu, mai procuroare(!) de speranţă. Nu ştiu ce-i veni (eeeh, ştim noi cu toţii: are exact ce n-ar trebui să aibă şi n-are tocmai ce ar fi natural să deţină!). În orice caz, ceva foarte puternic – ca „Dulcolax”-ul, de pildă – l-a dat de trei ori peste cap şi l-a readus la dimensiunile lui reale. Alea de Jerrycă. După ce, până mai ieri, se vedea în oglindă ca un ditamaiul Tom.

Poate că Juan Carlos de Bourbon (fiindcă Rajoy n-avea nimic pus deoparte!), deci, poate că Regele Spaniei – căruia suferindul nostru premier i-a destăinuit, aşa, cretineşte (logic şi gramatical!), cum numai el ştie, că (citez): „Şi în Spania, şi în România, cel puţin, social-democraţii preferă monarhia, decât un preşedinte!” – precum zic, poate că El Rey i-a pus ceva în strângerea de mână: un mister de-al lui Torquemada, o tristeţe de „Las Meninas” a lui Velàsquez sau poate chiar un rest de parfum de căpşună culeasă de mână românească. Dar ce, credeţi cumva că a resimţit vreun pic din toate acestea, din moment ce chiar şi acolo, la Madrid, n-a vorbit decât tot de Traian Băsescu?!

Pe de altă parte, însă nici nu ne lasă inima să nu băgăm mâna-n foc, precum buşteanul în şemineu, cum că, în colţişorul lui de biografie secretă, un cromozom de-al său – îngrijit, ferchezuit, cu meşă roz, pomădat, pus la patru ace – nu a frisonat năvalnic (ca un ecou aproape insalubru pe obscena vieţii!), la recentul strigăt: „It’s a boy!”... Una peste alta, însă un lucru e limpede: i s-a rupt elasticul de la echilibrul interior. A plesnit zgârciul care-l ţinea în poziţia de cumpănă (şi aia, ca vai de capul ei: şi aparentă, şi fără ciutură!).

Mai vreau să stabilim ceva, vă rog. Încă un de