Ceea ce staliniştii au denunţat drept „luxemburgism” a influenţat puternic stânga radicală poloneză şi germană. Nu mă refer la determinismul economic, ci la concepţia despre partid şi organizare.

Conceptul libertăţii la Rosa Luxemburg era exact opusul centralismului sectar şi constrângător susţinut de neo-iacobinul Lenin şi discipolii acestuia. Pariul Rosei Luxemburg era pe spontaneitate, pe democraţie directă, împotriva dictaturii unui grup de auto-desemnaţi custozi ai fericirii umanităţii. Textul iconoclast „Critica Revoluţiei Ruse”, scris în închisoare de Rosa Luxemburg, era un rechizitoriu împotriva sugrumării pluralismului politic de către bolşevici. Aşa a fost citit în epocă, inclusiv de Lenin, Troţki, Lukács, aşa aveau să-l interpreteze biograful ei, J. P. Nettl şi exegeţi remarcabili între care George Lichtheim.

În România începutului de secol XX, deşi stânga era anemică numeric, ea nu era lipsită de importanţă. Au contat ideile gradualiste ale lui Eduard Bernstein, dar şi legalismul propriu direcţiei dominante din Internaţionala a II-a. C. Dobrogeanu-Gherea, care a fost un gânditor socialist original, a exprimat rezerve fundamentale în raport cu lovitura de stat bolşevică din octombrie 1918. Ştim ce-a urmat: scindarea Partidului Socialist, manipularea de către Kremlin a sectei mesianice care a fost Partidul Comunist din România (Secţie a Internaţionalei Comuniste).

Bolşevizarea înverşunată a însemnat strivirea oricărui efort de gândire marxistă autonomă în acea formaţiune. Sigur, a existat un Lucreţiu Pătrăşcanu, dar eforturile sale erau mai degrabă în pofida, iar nu datorită climatului intern din acel partid. În plus, după 1948, cerberul ideologic care a fost Leonte Răutu îl va incrimina pe Pătrăşcanu pentru imaginare „devieri” ideologice. Nimic nu era mai grav într-un partid de tip leninist decât „devierea” de la „linia Partidului”, o miste