O spun verde: sunt un nostalgic al anilor ’80! Nu este niciun pic de ipocrizie sau de teribilism în această afirmaţie. Mi-e dor de anii războiului rece, de lumea în alb şi negru, de anii în care ştiam clar unde este binele şi de unde ni se trage răul.

Mi-aş dori ca într-o bună dimineaţă să mă trezesc din nou în plină „Epocă de Aur”, să-mi caut cartela de alimente, să-mi pun linguriţele de ceai negru în apa clocotită din ibric, să merg mecanic, mereu pe acelaşi drum pe traseul casă-şcoală şi retur, să aştept întreruperea de curent de la ora 4. Să se facă ora 6,30 să încep să caut pe undele scurte, făcând slalom printre paraziţii emişi de staţiile de bruiaj, frecvenţa pe care „astăzi” se recepţionează cel mai bine emisia postului de radio „Europa Liberă”.

Mă gândesc cu nostalgie la emoţiile cu care aşteptam ştirile prezentate de Ioana Măgură Bernard, sfâşietoarele acorduri ale Rapsodiei nr 1 de George Enescu, semnalul multaşteptat al emisiunii „Actualitatea Românească”, urmat abrupt de o reflecţie cinică a lui Neculai Constantin Munteanu, în chip de introducere, demonstraţiile de o logică fără cusur ale lui Emil Hurezeanu, riguroasele comentarii economice ale lui Şerban Orăscu, vocea catifelată, ca de actor, a lui Ion Ioanid. Aş da orice să pot reasculta analizele politice ale lui Mircea Carp şi ale Ralucăi Petrulian, emisiunile creştine ale lui Nicolae Stroescu-Stânişoară, Tinerama lui Max Bănuş şi chiar ştirile sportive prezentate de Mihai Rusu. Şi, mai presus de toate, mi-e foarte dor de emisiunile imbatabilului tandem Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, Teze şi antiteze la Paris şi Actualitatea culturală românească.

În a doua jumătate a anilor ’80, când regimul lui Nicolae Ceauşescu intrase în faza lui suprarealistă (originile comune ale comunismului şi suprarealismului date de întâlnirile din cafenelele Zürich-ului, dintre liderii mişcării Dada şi V.