Prietenul meu Ilie Şerbănescu afirma miercuri, într-un comentariu, că guvernatorul BNR s-ar împotrivi măririi salariilor în România. Şi adăuga: „Dacă n-o face personal, îl pune pe dl. Vasilescu s-o facă”.

Cum ştiu bine că Ilie nu are nimic de împărţit nici cu dl. Isărescu şi nici cu mine, şi nici nu e vreun ranchiunos, înclin să cred că s-a încurcat în nuanţe.

Ilie Şerbănescu îl cunoaşte bine pe guvernatorul BNR. Îl vede el chemându-mă şi cerându-mi să spun la televizor ori să scriu un anume lucru? Eu nu-l văd. Şi cu atât mai mult nu-l văd cerând cuiva să pledeze pentru menţinerea salariilor mici.

Să nu fi observat însă Ilie Şerbănescu, în ceea ce mă priveşte, că departe de a mă pronunţa pentru menţinerea salariilor mici insist, în toate analizele pe care le fac publice, că România are nevoie ca de aer de salarii care să stimuleze lucrul bine făcut?! Într-o dezbatere televizată, când era citat fostul premier Emil Boc în legătură cu „salariile nesimţite”, am afirmat că „în România un salariu nesimţit e tocmai cel al domnului Boc; nesimţit de mic”. Mai târziu, tot într-o emisiune TV, am avut un dialog în direct şi cu domnul Ponta. Tot pe seama salariului de prim-ministru. Să fiu bine înţeles. Un politician, devenind prim-ministru, poate să accepte şi un salariu de 5000 de lei pe lună. Drama e însă alta. Pe scară, în jos, posturile de experţi de la Guvern şi din ministere, în care ar trebui să fie încadraţi specialişti de înaltă clasă, care să gândească programe de dezvoltare a ţării, n-au cum să asigure decât salarii sub cele al prim-ministrului şi ale miniştrilor, descurajant de mici. Dacă vrem să crească salariile profesorilor, medicilor, ale masei lucrătorilor din ţară, va fi nevoie ca mii de tineri capabili, îndrăgostiţi de creştere economică şi de dezvoltare durabilă, să opteze pentru posturi guvernamentale.

Revin, acum, la guvernatorul BNR