Numărul din 27 iulie/2 august al hebdomadarului francez Marianne este dedicat minciunii, analizată din mai multe perspective şi tratată cînd cu cinism, cînd cu ironie, cînd cu umor. Fireşte că cele mai multe articole sunt dedicate minciunii în politică, unde funcţionează ca un veritabil carburant, fără însă a trece cu vederea şi părţile ei bune.

Sau, ca să citez din contra-editorialul cu care Guy Stibon încheie ediţia, adevărul se adresează oamenilor inteligenţi, dar imbecililor trebuie să le spui minciuni - panseu atribuit mai mult sau mai puţin fals lui Charles de Gaulle. De altfel, în ampla anchetă intitulată „Extinderea domeniului minciunii”, De Gaulle este dat ca exemplu ilustru de mincinos „pozitiv”, cînd, în 1940, aproape singur la Londra, pretindea că reprezintă Franţa unită contra invadatorilor...

Gazetarii de la Marianne constată însă că, în ultimul timp, minciunile pioase şi minciunile licite care, să zicem, lucrează de partea binelui, sunt complet depăşite de minciuna utilizată ca „armă de distrugere în masă”, pentru excitarea mulţimilor şi manipulare politicianistă. Sunt trecute în revistă marile minciuni ale istoriei, de la Platon - care credea că minciuna trebuie izgonită din cetate şi rezervată doar liderilor... - pînă la Stalin, Hitler, Nixon sau, mai încoace, Tony Blair. Ultima mare minciună a secolului XX a fost ocazionată, potrivit jurnaliştilor de la Marianne, de războiul din Kosovo. Primul ministru britanic de atunci, Tony Blair, l-a însărcinat pe consilierul său de comunicare să constituie un grup de lucru a cărui misiune era de a inventa în fiecare zi o nouă oroare comisă de sârbi, pentru a justifica opiniei publice intervenţia NATO. La fel cum o serie de minciuni extravagante a justificat intervenţia trupelor americane în Irak sau a trupelor franceze în Libia. În 2003, Colin Powel, secretarul de stat american, prezenta în faţa Con